duminică, 21 februarie 2010

Teologice 28

Resurse pastorale
¬¬¬¬
Teologice nr. 28







Escatologie şi Genesa 22
JoAnn Davidson, Universitatea Andrews

Genesa 22 – deşi nu menţionează sintagma „ultimele zile” ca atare – se dovedeşte a fi un text-cheie pentru ilustrarea patimilor lui Hristos care inaugurează „zilele din urmă”. Pe calea analizei textuale se va vădi că diferitele aspecte ale Genesei 22 şi capitolele vecine slujesc drept indicatori ai misiunii lui Mesia.
Deşi interpretările diferă, există un consens istoric în studiile teologice cu privire la natura şi semnificaţia profunde ale Genesei 22:1-19. În studiul de faţă vom încerca să aliniem aceste aspecte la contextul general al capitolelor învecinate din Genesa şi totodată la Noul Testament. În secţiunea finală vom sugera câteva implicaţii teologice pentru escatologie.
Observaţie: analiza textuală este un instrument valoros. Însă consider că o altă slăbiciune a acestei metode, pe lângă înclinaţia către interpretări non-istorice ale istoriilor biblice, este şi tendinţa de a trece cu vederea posibilitatea unui principiu hermeneutic comprehensiv pentru interpretarea naraţiunilor. La baza acestui studiu stă principiul hermeneutic oferit de Hristos în Luca 24:
Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?” Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.
Textul de mai sus ne spune că relatările din Noul Testament nu sunt doar o colecţie eclectică de materiale alese la întâmplare.
O interpretare a textului

Genesa 22:1: După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă”, a răspuns el.
Formula „după aceste lucruri” apare doar de patru ori în Pentateuh, în Genesa (15:1; 22:1; 22:20; 48:1) , din care de două ori în cadrul istoriilor lui Avraam.
Se ridică întrebarea: după care „lucruri”? Şi de ce precizarea aceste? Cu atâtea istorii în Genesa, care să fi fost intenţia autorului în distingerea unui număr mic de naraţiuni în această manieră?
În Gen. 22:1, „după aceste lucruri” introduce o nouă ocazie în care Dumnezeu îi vorbeşte lui Avraam. Poate pentru a ne reaminti de lunga şi complexa viaţă a lui Avraam, consemnată în cele 9 capitole precedente. Avraam este acum în vârstă de mai bine de 100 de ani – un om bătrân chiar şi pentru vremurile acelea. În anii tinereţii lui a fost suficient de tare ca să îndure greutăţile şi să înfrunte pericolul, dar ardoarea tinereţii s-a dus. Fiul Făgăduinţei a crescut sub ochii lui şi e de-acum bărbat în toată firea. Ai fi zic că cerurile încoronaseră cu binecuvântare o viaţă de speranţe mult amânate.
Şi apoi vine şocul: „Dumnezeu l-a încercat pe Avraam.” Cititorul este informat fără nici o altă explicaţie că următoarea experienţă teribilă vine de la Dumnezeu. Poruncile fatale nu sunt produse ale imaginaţiei lui Avraam, nici interpretări greşite ale unui vis. Încercarea nu este instigată de Satan. Avraam nu şi-a pierdut capacitatea de raţionare. Descrierea explicită a responsabilităţii lui Dumnezeu este subliniată în originalul ebraic prin inversarea ordinii obişnuite a subiectului şi predicatului şi de asemenea prin folosirea specială a articolului hotărât cu numele lui Dumnezeu.
Verbul „a încerca” nu este neobişnuit în VT. Apare de 36 de ori la piel, adesea indicând încercări hotărâte de Dumnezeu şi în general precizându-se şi de ce au fost îngăduite. Cititorul este adesea informat cu privire la rezonabilitatea acestora (Exod. 15:25; 16:4; 20:20; Deut. 8:2, 6; 13:3,4). Însă în cazul de faţă nu ni se spune de ce l-a încercat Dumnezeu pe Avraam – poate că în acest fel se sugerează că nici lui Avraam nu i s-a spus.
„Şi i-a zis: ‚Avraame!’” Dumnezeu mai vorbise cu Avraam (12:13; 13:14-17,15,17; 18:21). Însă numai de data aceasta îl cheamă pe nume – poate pentru a evidenţia unicitatea acestui moment.
„Iată-mă” [hineni] a răspuns el. Acest răspuns al lui Avraam apare în Genesa 22 în versetele 1 şi 11. Doar în alte două ocazii în Pentateuh se mai răspunde astfel la o chemare a lui Dumnezeu. Răspunsul atipic al lui Avraam poate sugera că el însuşi întrevedea semnificaţia acestei ocazii şi totodată atitudinea sa de ascultare. Avraam îi răspunde lui Dumnezeu în această manieră, doar în această ocazie.
Vers. 2: Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac.” Aceasta este a patra oară când poruncile date de Dumnezeu lui Avraam vizează legăturile de familie. Oricât de dureroasă trebuie să fi fost ruperea acestor legături de familie în celelalte ocazii, cea de acum avea să fie cu adevărat devastatoare. Chiar şi ordonarea substantivelor în originalul ebraic transmit un anumit sentiment al gravităţii. Descrierea tripartită măreşte şi intensifică ataşamentul lui Avraam faţă de fiul lui, Isaac: „fiul tău, singurul tău fiu, pe care îl iubeşti.”
Mai mult, tripla desemnare plus precizarea numelui elimină orice posibilitate de confuzie. Avraam nu putea ignora faptul că Dumnezeu era perfect conştient de ce anume îi cerea să facă şi că îl identifica în mod precis pe moştenitorul făgăduit. Nu putea fi Eleazar pe care cândva Avraam îl propusese să-i fie urmaş, nu putea fi nici Ismael, fiul lui Hagar, pentru care rugase pe Domnul să-l accepte ca moştenitor (Gen. 17:18).
Expresia „pe care îl iubeşti” marchează prima folosire a cuvântului „iubire” în VT. Cu toată reticenţa verbală a acestei istorii, nu de puţine ori notată, sentimentele calde pe care Avraam le are pentru Isaac sunt cu siguranţă evidenţiate. Dumnezeu Însuşi vorbeşte şi este prima dată, în toate dialogurile Sale consemnate în VT, când El foloseşte acest cuvânt.
„Du-te” apare de două ori în istoriile avraamice, la adresarea a două porunci notabile lui Avraam (Gen. 12:1 şi aici).
„În ţara Moria”: nici o altă indicaţie cu privire la locaţia hotărâtă de Dumnezeu decât asigurarea că Dumnezeu îi va semnala lui Avraam locul la timpul potrivit. Din nou, la fel ca în cap. 12, Avraam primeşte porunca să plece într-o misiune a cărei destinaţie finală este un mister. Vers. 4. informează cititorul că locul ales pentru jertfă se găsea la o distanţă de 3 zile. Avraam trebuia să parcurgă circa 70 km de la Beer-sheva. Însă călătoriile lungi nu erau ceva nou pentru el.
„Şi adu-l ardere de tot”. Primele două imperative din vers. 2 nu aveau de ce să-l alarmeze pe Avraam. Însă odată cu cel de-al treilea imperativ, oroarea poruncii devine clară. Mai mult, „ardere de tot” apare de nu mai puţin de 6 ori în acest verset şi cele următoare, repetiţia păstrând în mintea cititorului natura extremă a cererii.
Care este răspunsul lui Avraam? „Avraam s-a sculat dis de dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi şi pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu.”
Din paragrafele precedente, cititorul îl cunoaşte pe Avraam drept războinic puternic, gata să spună ce are de spus. Însă în situaţia de faţă, nu spune decât hineni, vers. 2, după care devine necaracteristic de tăcut. Nici un discurs, nici o acţiune până la Moria.
Cititorul îl „vede” pe Avraam cum înşeuează măgarul şi taie lemnele şi trebuie să îşi aducă aminte că „rareori sunt menţionate treburile cotidiene în istoriile biblice”. Mai mult, nu poţi să nu te întrebi de ce Avraam, la vârsta lui înaintată şi cu averile lui, îndeplineşte aceste lucrări umile. Cu siguranţă că alţii făceau de regulă aceste treburi pentru el, acest „domnitor al lui Dumnezeu” (23:6), care putea înarma 318 slujitori viteji, născuţi în casa lui”.
De ce Avraam înşeuează el însuşi măgarul şi taie lemnele pentru arderea de tot? Să fie un indiciu al chinului său sufletesc? Poate că nu vroia să dea nimănui explicaţii cu privire la călătorie (şi implicit, cu privire la porunca lui Dumnezeu). Poate se gândea că cineva ar fi putut încerca să-l facă să se răzgândească, spunându-i că trebuie să se fi înşelat cu privire la ce i-a cerut Dumnezeu. Sau poate doar dorea să fie singur cu gândurile lui.
Observaţi că Isaac este introdus în naraţiune după cei doi slujitori, probabil astfel indicându-se că pe el l-a trezit ultimul.
Raportul biblic ne informează în mod abrupt că trei zile a durat călătoria spre destinaţia necunoscută. Vers. 4: „A treia zi Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe.” Distanţa parcursă de Avraam până la Muntele Moria nu a făcut decât să-i prelungească agonia. Iarăşi şi iarăşi trebuie să fi revăzut mental porunca lui Dumnezeu, nădăjduind că poate undeva a înţeles greşit. Cele trei zile erau prea suficiente pentru astfel de gânduri, însă naratorul trece peste ele fără nici un cuvânt. Nu ne este îngăduit să pătrundem taina celor trei zile de chin.
„Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe”: probabil înălţimea pe care Dumnezeu i-o arătase lui Avraam. O redare mai obişnuită ar fi „s-a uitat şi a văzut”. Acesta ar putea fi un indiciu al faptului că Avraam mersese cu capul aplecat.
Vers. 5: „Şi Avraam a zis slugilor sale: Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi.”
Din toată casa lui Avraam nu a adus cu sine decât 2 slujitori tineri. Odată ajunşi la locul jertfei, îi lasă în urmă cu măgarul. Poate chiar şi ei ar fi încercat să-l oprească sau poate nu vroia ca aceştia să asiste la ce urma să aibă loc. Tatăl şi fiul trebuiau să meargă singuri.
„Să ne închinăm”: acesta este primul loc din Pentateuh în care apare cuvântul „închinare”. Se pare că pe parcursul celor trei zile credinţa lui Avraam nu a şovăit deloc. Cu inima sfâşiată de durere, el încă îşi mai poate afirma intenţia de a se închina lui Dumnezeu.
„Ne vom întoarce la voi”: declaraţie electrizantă în lumina situaţiei în care se afla Avraam. Pluralul „noi” ar trebui să şocheze. Chiar dacă naratorul nu ne descoperă direct agonia lui Avraam, această profundă declaraţie de credinţă ne descoperă ceva din conflictul mental de pe parcursul celor 3 zile. În Evrei 11.17-19 citim: „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, ...căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi!” Natura credinţei lui Avraam pe muntele jertfei ne umple de uimire când ne gândim că el nu avea la îndemână nici un precedent al învierii, pe care să-şi întemeieze credinţa.
Vers. 6: „Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său Isaac şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers astfel amândoi împreună.”
Verbul „a luat” completează porunca divină „ia” din vers.2. Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam şi Avraam a ascultat. Observaţi cum în acest verset, instrumentarul jertfei îl înconjoară pe „fiul său Isaac”.
Isaac ia acum locul animalului de povară. De ce este lăsat în urmă măgarul? Victima ducând în spate instrumentul de tortură înfăţişează un tablou cutremurător. Tatăl şi fiul singuri. Textul spune: „Şi au mers astfel amândoi împreună.”
Lemnul era cel mai greu dintre toate cele necesare aducerii jertfei, iar Avraam este bătrân. De aceea oare a cărat Isaac lemnele? Chiar şi aşa, iată că tatăl păstrează asupra lui cuţitul şi focul, ca şi cum ar vrea să-şi ferească fiul pe cât de mult posibil.
Vers. 7-8: „Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: ‚Tată!’ ‚Ce este, fiule?’, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: ‚Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?’ ‚Fiule,’ a răspuns Avraam, Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.’ Şi au mers amândoi împreună înainte.”
La întrebarea fiului, Avraam răspunde din nou „hineni”, acelaşi răspuns pe care mai devreme l-a dat lui Dumnezeu.
Dialogul semnificativ: „tată...fiule” ne reaminteşte relaţia dintre Avraam şi Isaac – de patru ori în doar aceste două versete. Practic cuvântul „fiu” apare de 10 ori în vers. 2-16. Acest reamintitor constant nu este doar o menţiune redundantă a legăturii de sânge dintre Avraam şi Isaac, ci mai degrabă această repetiţie subliniază oroarea că un tată îşi va sacrifica fiul.
„Dumnezeu va purta grijă”. Implicarea lui Dumnezeu domină răspunsul prudent al lui Avraam. Sintaxa ebraică normală este din nou răsturnată şi subiectul precedă verbul. Notaţi de asemenea ambiguitatea apoziţiei care corelează „arderea de tot” şi „fiule”.
„Şi au mers amândoi împreună înainte”: este a doua oară în 3 versete când ni se spune aceasta. Să fi început Isaac să înţeleagă răspunsul enigmatic al lui Avraam? Dacă da, nu a încercat să scape, căci iată că tată şi fiu au mers amândoi împreună înainte.
Vers. 9-10: „Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să junghie pe fiul său.”
„Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu”: încă o dată ni se aduce aminte de certitudinea instrucţiunilor lui Dumnezeu şi grija cu care Avraam le-a urmat.
În acest punct, ritmul naraţiunii încetineşte dramatic. De ce în relatarea pregătirilor de pe munte sunt incluse atâtea detalii? Toate aceste pregătiri ar fi o consemnare nenecesară pentru cititorii VT, familiarizaţi cu sistemul de jertfe. Dar băgaţi de seamă acurateţea calculată vădită în seria de 6 verbe al căror singur subiect este Avraam, cu Isaac apărând ca obiect după fiecare grup de trei. Milgrom comentează: „Acestea sunt mişcări în mod special deznădăjduite căci în fiecare din aceste momente Avraam ar fi putut să dea înapoi.” Chiar şi acţiunea apucării cuţitului este divizată în două mişcări distincte – întinde mâna şi ia cuţitul – din nou specificându-se intenţia lui Avraam de a-şi ucide fiul.
Nu ni se spune când l-a informat Avraam pe Isaac cu privire la porunca divină şi ce a spus Isaac. Oricând va fi avut loc, se pare că nu a existat nici o opoziţie, căci iată că atunci când Isaac este menţionat din nou, este deja legat pentru jertfă. Tânăr fiind, Isaac l-ar fi putut doborî cu uşurinţă pe bătrânul său tată. În schimb, cititorul ia cunoştinţă de un al doilea act de credinţă şi supunere. Căci fiul iubit al lui Avraam, fiul făgăduinţei, stă gata să moară de mâna tatălui său. Tatăl şi-a dat fiul; fiul şi-a dat viaţa. Toţi scriitorii creştini şi iudaici zăbovesc îndelung asupra acestor două versete.
Vers. 11-12: „Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: ‚Avraame! Avraame!’ ‚Iată-mă!” a răspuns el. Îngerul a zis: ‚Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”
În acest moment critic observăm schimbarea numelui lui Dumnezeu folosit până aici, iar acest nume nou va fi folosit de acum şi până la sfârşitul istoriei.
Vocativul dublu „Avraame! Avraame!” întăreşte intervenţia din ceruri, aşa cum o face şi al treilea „hineni” al tatălui (ca în vers. 1 şi 7), toate adăugând la intensitatea momentului.
Urgenţa intervenţiei divine întru salvarea băiatului este punctată şi de negativul dublu: „să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic”.
„Ştiu acum că te temi de Dumnezeu”: Fiinţa divină declară sensul actului lui Avraam. Această caracterizare directă a lui Avraam, rostită din ceruri, are autoritate absolută. Cititorului rămâne fără umbră de îndoială că adevărata temere de Dumnezeu stă în supunerea totală faţă de voia lui suverană.
Vers. 13: „Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiş şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.”
Din nou Avraam îşi ridică ochii şi vede. Prima dată când a făcut-o trebuie că inima i s-a oprit în loc văzând muntele arătat de Dumnezeu. Atunci avea confirmarea faptului că nu înţelesese greşit porunca lui Dumnezeu. Iar acum vede substitutul pentru fiul său.
Expresia „s-a uitat şi a văzut” reprezintă modul cel mai obişnuit de referire la actul vizual în VT; este folosită de peste 860 de ori: de circa 240 de ori în Pentateuh şi numai în Genesa, de mai mult de 100 de ori. Forme ale lui „a vedea” apar de 7 ori în 15 versete din Genesa 22. Astfel devine foarte ispititoare notarea celor câteva ocazii în care expresia rară „şi-a ridicat ochii” este corelată cu „a vedea”. Ar putea implica aceasta ceva dincolo de simplul văz fizic? Naratorul ar fi putut scrie că Avraam a „văzut” berbecul, aşa cum face în aproape 250 de locuri în Pentateuh. Însă în acest punct dramatic din Gen. 22 adaugă „şi-a ridicat ochii” la termenul „a vedea”. Oare să indice ceva dincolo de câmpul vizual natural?
În NT Isus Însuşi spune că „Avraam a văzut ziua Mea şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Să fi făcut aluzie la această ocazie în care Avraam „a ridicat ochii şi a văzut”? Era misiunea viitoare a lui Mesia ceea ce Avraam a început să „vadă” acolo, pe Muntele Moria? Formula rară a ridicării ochilor, folosită în două momente critice ale acestei istorii ar putea semnifica ceva dincolo de câmpul vizual natural. Naratorul doreşte ca cititorul să „vadă” la fel ca Avraam atunci când „s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ardere de tot în locul fiului său.”
Vers. 14: „Avraam a pus locului aceluia numele ‚Domnul va purta de grijă’. De aceea se zice şi azi: ‚La muntele unde Domnul va purta de grijă’.”
Numele pe care Avraam îl pune muntelui atrage atenţia la Dumnezeu, nu la sine. Nu Avraam-a-făcut, ci Domnul-va-purta-de-grijă.
Vers. 15-18: „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: ‚Pe Mine Însumi jur, zice Domnul, pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume: ca stelele şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta pentru că ai ascultat de porunca Mea!”
După jertfă, „Îngerul Domnului” a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam. Aceasta este ultima ocazie în care Dumnezeu îi vorbeşte lui Avraam.
Vers. 16: „Pe Mine Însumi jur”. Acesta este singurul loc în care Dumnezeu jură în acest fel în cronicile patriarhilor, încoronând aceste cuvinte cu extremă importanţă . Dumnezeu reafirmă legământul anterior cu Avraam, însă într-o manieră extinsă în mod dramatic. „Zice” – folosit în mod repetat în aceste 19 versete, acum este punctat cu „zice Domnul” . Binecuvântarea este acum extinsă şi asupra seminţei lui Avraam, iar biruinţa asupra vrăjmaşilor este menţionată pentru prima oară. Aceste binecuvântări sunt prezentate în mod unic, ca rezultate ale faptei lui Avraam şi nu numai ale iniţiativei divine generoase, ca în capitolele precedente. În această declaraţie de legământ Dumnezeu laudă în mod explicit ascultarea lui Avraam.



Ecouri mesianice

Istoria din Gen. 22 este una deosebit de profundă. Fiecare detaliu reclamă atenţie şi interpretare. Lucrarea de faţă porneşte de la premiza că efectul cumulativ al detaliilor din Genesa 22 şi capitolele învecinate nu pot trecute cu vederea ca fiind doar accidentale.
1. Naşterea lui Isaac doar în capitolul precedent (21) este anunţată într-o manieră deosebit de singulară. Până la această naştere, autorul Genesei a prezentat conceperea unui copil drept rezultat al cunoaşterii soţiei de către soţ. Conceperea lui Isaac este consemnată fără expresia folosită în celelalte cazuri similare; de asemenea despre Sara se spune că trecuse demult de vârsta maternităţii şi de aceea naşterea lui Isaac este miraculoasă, arătând spre miracolul prezent mai târziu în naşterea lui Mesia.
2. Textul mai spune că naşterea lui Isaac a avut loc „la vremea hotărâtă despre care-i vorbise Dumnezeu”, trimiţând cu gândul la o împlinire ulterioară a cuvântului lui Dumnezeu când, „la împlinirea vremii”, Mesia avea să se nască (Gal. 4:4).
3. În anunţul naşterii sunt folosite ambele nume ale lui Dumnezeu ce apar în Gen. 22.
4. Dumnezeu îl informează explicit pe Avraam cu privire la numele pe care avea să i-l pună fiului său: „Cu adevărat nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac,” astfel aducându-ne aminte de ultimele cuvinte ale îngerului către Iosif: „Îi vei pune numele Isus” (Mat. 1:21). Matei citează exact cuvintele din Gen 17:19, versiunea LXX.
5. Cuvântul „iubire” este folosit pentru prima dată în Genesa în această istorie, cu referire la relaţia de iubire dintre tată şi fiu. Cu siguranţă că taţii şi-au iubit fiii şi înainte de Avraam, totuşi această relaţie este scoasă în evidenţă.
6. Menţionarea anume a Muntelui Moria: de acest munte li se aduce aminte cititorilor atunci când Dumnezeu a făcut să înceteze ciuma împotriva lui Israel (2sam 24:15-25), când se vorbeşte despre situarea Templului (2Cr. 3:1), iar în timpurile NT, de Golgota – unde ciuma păcatului avea să fie oprită.
7. Despre călătoria lui Avraam până la Muntele Moria se spune clar că a durat 3 zile. Aceste 3 zile evocă cele 3 zile ale morţii şi învierii lui Hristos.
8. Cititorului i se spune în două rânduri că cei doi, tatăl şi fiul „au mers astfel amândoi împreună”.
9. Faptul că Isaac a purtat în spate lemnele pentru arderea de tot este consemnat în mod explicit.
10. Încetinirea ritmului naraţiunii în vers. 9-10 evocă singurul moment din istorie mai dramatic: „când Tatăl din ceruri L-a dat pe Fiul Lui unei morţi din care nu era izbăvire.”
11. Foarte interesant, Isaac tace. Nu vorbeşte deloc – cu o singură excepţie, pe Muntele Moria. Isaia avea să scrie despre Mesia: „n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie...” (53:7).
12. Cuvântul pentru berbecul de jertfă apare pentru prima dată în această istorisire.
Am putea spune că în Gen. 22, naratorul creează o întreagă constelaţie de imagini ale mântuirii: un tată îşi dă fiul, fiul se supune voii tatălui, jertfa, lemnele, altarul, berbecul, credinţa, ascultarea. Luate în ansamblu, detaliile sugestive ale acestei naraţiuni par să facă trimitere spre marea jertfă a lui Hristos.

Implicaţii escatologice

O mare parte din analiza narativă contemporană porneşte de la premiza non-istoricităţii evenimentelor şi personajelor din VT, focalizându-se asupra sondării nuanţelor psihologice ale personajelor. Mai mult, în general nu se recunoaşte încărcătura teologică a detaliilor incluse de naratorii biblici. În studiul de faţă însă am încercat să sugerăm o hermeneutică deliberată prezentă în istoriile avraamice. Ideea noastră este că naratorul a căutat să orienteze atenţia cititorului către „zilele din urmă”, inaugurate de Marea Jertfă de Ispăşire a lui Hristos.
Şi în NT găsim dovezi ale relaţiei cu Gen. 22. Apostolul Pavel pare să fi zăbovit îndelung asupra capitolului 22 din Genesa, atunci când a scris: „El care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată împreună cu El toate lucrurile?” (Rom. 8:32, sublinierea autoarei). Ioan Botezătorul să fi avut în minte Gen. 22:7-8 („Tată, unde este mielul...?”) şi Isaia 53, atunci când a anunţat pe malul Iordanului: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29,36).
Cuvântul „iubire” folosit pentru a descrie simţămintele tatălui este folosit mai întâi în Gen. 22 pentru ca astfel, mai târziu, Dumnezeu Însuşi să spună din ceruri de două ori: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”? Cele 3 ocazii din Gen. 22 în care Dumnezeu îi spune lui Avraam de Isaac, „fiu tău, singurul tău fiu” îşi găsesc ecoul în cuvintele spuse de Hristos lui Nicodim. „Căci atât a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu.”
Apostolul Pavel, la rându-i, face o exegeză atentă a Genesei şi în Gal. 3:8 notează: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” În cele câteva afirmaţii cu privire la legământul avraamic, Pavel face referire distinctă la binecuvântarea din Gen. 22 şi declaraţia-legământ finală cu Avraam. În două ocazii precedente declaraţiile-legământ divine vorbesc despre faptul că în Avraam tot pământul va fi binecuvântat: în cap. 12, toate familiile pământului, însă în cap.22, toate „neamurile pământului” (aşa cum citează şi Pavel). Dumnezeu modifică dramatic destinaţia binecuvântării de la familii în Gen. 12:3 la „neamuri” în Gen. 22:18.
Acest text important din Galateni de asemenea pare să valideze sugestia anterioară cum că ridicarea ochilor include mai mult decât văzul fizic. Căci Pavel afirmă că Evanghelia a fost predicată lui Avraam şi datează aceasta cu un citat direct din Gen. 22:18. Nicăieri în cap. 12-25 nu se face menţiune directă la predicarea Evangheliei de către Dumnezeu lui Avraam. Unde atunci îi „predică” Dumnezeu lui Avraam Evanghelia? Dacă formula „şi-a ridicat ochii” poate sugera ceva mai mult decât văzul natural, ar putea indica amplificarea câmpului vizual al lui Avraam atunci când acesta şi-a ridicat ochii şi a văzut mielul înlocuitor de pe Muntele Moria.
Argumentele lui Pavel din versetele ulterioare (Gal. 3:15-16) nu trebuie trecute cu vederea în acest context. Pavel pare să-şi continue exegeza la Gen. 22 atunci când vorbeşte de trecerea deliberată la singularul „sămânţă”, în Marea Binecuvântare din Gen. 22. În Gen. 3:15 – prima făgăduinţă a legământului este folosit pluralul colectiv de la „sămânţă”, însă folosit cu persoana a 3-a plural. În Gen. 16:10, în binecuvântarea lui Hagar, nu este folosit nici un pronume împreună cu „sămânţă”. În 17:7,9, „sămânţă” este folosit cu pronume la plural. Însă în 22:17 şi 24:60 este folosit în mod deliberat pronumele la singular. Această precizie în folosirea pronumelor continuă şi dincolo de Pentateuh. De exemplu, în 2Sam. 7:12 – „Voi ridica o sămânţă după tine ...şi-i voi întări împărăţia”. Vezi de asemenea 2Rg. 17:20 – „Domnul a lepădat toate seminţele lui Israel, i-a smerit, i-a dat în mâinile jefuitorilor.” Când este vorba de popor, sufixul pronominal este la plural.
Mulţi l-au văzut pe Isaac, un tip al lui Hristos în această naraţiune. Şi am sugera noi, în naraţiunea din Genesa 22, atât de atent elaborată, scriitorul caută să fixeze atenţia cititorului asupra tatălui. Avem aici un focus aproape exclusiv asupra lui Avraam. El este subiectul aproape a toate verbele. Poate că de aici au aflat scriitorii NT despre dragostea Tatălui ceresc pentru Fiul Său şi de cât de mult S-a identificat cu Isus în marea jertfă.
Jertfele pentru păcat din VT erau instituite de Dumnezeu şi alcătuiau o parte importantă a serviciului de închinare mozaic. Însă în Gen. 22 aflăm că Dumnezeu nu are nevoie de jertfa de sânge pentru a iubi şi a ierta, ci pentru că deja iubeşte, Dumnezeu se îngrijeşte să fie o jertfă de ispăşire (Rom. 5:8). Mai înainte de elaborarea serviciului ceremonial în Pentateuh, Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam, părintele adevăratei seminţe, ce avea să fie în inima Sa atunci când va da pe singurul Său Fiu, ca jertfă pentru păcat.
Scriitorii NT nu au „depăşit” cadrul VT atunci când au afirmat că „Dumnezeu este dragoste”. Nu au introdus vreun nou concept înalt, ci sub inspiraţia Duhului Sfânt au văzut că „Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:27). Detaliile din Genesa 22 nu sunt incluse la întâmplare, ci operează ca indicatori ai jertfei lui Mesia ce a purces din inima Tatălui şi a inaugurat „zilele din urmă”.

Noi, modernii, avem tendinţa de a ne mândri cu accesul pe care-l avem la instrumentele sofisticate ale lingvisticii comparate, religiei, psihologiei şi arheologiei, în studiul textului biblic. Însă recunoaştem cu umilinţă că cei din vechime au văzut toţi îngerii, au dat glas tuturor întrebărilor şi paradoxurilor şi au ieşit din labirint cu un pas înaintea noastră.

JoAnn Davidson, profesor asistent de teologie, Seminarul Teologic, Universitatea Andrews, preşedintă a Societăţii Teologice Adventiste.