Ilustraţii
pentru pastori
♣
Caietul # 29
Asociaţia Pastorală
Ilustraţii pentru pastori, caietul nr. 29
Trad.: Cristina Ruţă
1. Paul Tournier a fost un renumit medic elveţian şi autor creştin al multor cărţi pline de miez. După ce a scris prima carte, a revenit la facultatea de medicină unde studiase pentru a se întâlni cu profesorul său preferat. Venerabilul dascăl i-a acordat o după-amiază întreagă din timpul său, în care Tournier i-a citit cartea. La terminare, a ridicat ochii din carte ca să-şi vadă profesorul cu ochii înlăcrimaţi.
„Paul, este o carte minunată care ar trebui citită de noi creştinii, toţi!”
Tournier l-a întrebat surprins: „Domnule profesor, nu ştiam că sunteţi creştin. Când aţi devenit unul?”
„Chiar acum, în timp ce tu-mi citeai cartea.”
2. Cum putem şti că suntem chemaţi? Cum putem şti la ce suntem chemaţi? Frederick Buechner spune că un criteriu bun pentru a vedea care ne este vocaţia este acesta: misiunea vieţii noastre este de regulă:
A. ceea ce ne place cel mai mult să facem
B. lucrarea care este cel mai nevoie să fie făcută
Buechner spune că dacă suntem prinşi cu adevărat de munca pe care o facem, atunci este foarte probabil că am îndeplinit condiţia A, însă dacă activitatea în cauză constă în a compune reclame TV pentru deodorante, şansele să fi îndeplinit şi condiţia B sunt puţine. Dacă cineva e medic într-o colonie de leproşi, atunci posibil că a îndeplinit cerinţa B, însă dacă tot timpul este plictisit şi deprimat, nu este exclus ca nu numai să fi sărit peste cerinţa A, dar nici să nu fie de prea mare ajutor pacienţilor săi.
Buechner conchide: „Locul unde ne cheamă Dumnezeu este locul în care se întâlnesc bucuria noastră cea mai mare şi nevoia lumii cea mai profundă.”
3. O mamă i-a spus băieţelului ei să o cheme pe surioara lui în casă, să nu mai stea în ploaie. „Nu pot, mami.” „Şi de ce, mă rog, nu poţi?”, l-a întrebat mămica. „Pentru că ne jucăm de-a arca lui Noe şi ea este unul dintre păcătoşi.”
Ne place să facem această distincţie între păcătoşii de-afară şi sfinţii dinăuntru şi aceasta este o distincţie legitimă. Însă procedând aşa, tindem să muşamalizăm realitatea că şi sfinţii dinăuntru sunt tot păcătoşi. Lui Noe nu i-a trebuit mult timp să demonstreze aceasta după ce a coborât din arcă.
Neconştientizarea acestei realităţi i-a condus pe fariseii din timpul lui Hristos şi pe sfinţii plini de îndreptăţire de sine, din toată istoria, la părerea că solia pocăinţei nu ar fi şi pentru ei. Pocăinţa este valabilă doar pentru cei din afara arcei. Este un mesaj pe care îl poţi predica în lucrarea misionară, însă nu şi în sanctuarul sfinţilor. Billy Graham spunea: „Am descoperit cu stupoare că tema proclamată atât de emfatic de profeţi şi apostoli de-abia este pomenită de predicatorii contemporani.”
4. Nu este nimic mai fatal pentru caracter decât sarcinia pe jumătate terminată.
5. În timpul Războiului din Vietnam, milionarul Ross Perot s-a hotărât să ofere un cadou de Crăciun fiecărui prizonier de război american. Mii de pachete frumos împachetate erau pregătite pentru expediere. Perot închiriase mai multe avioane Boeing 707 să le transporte
6. Wilma Rudolph nu a avut parte de un start foarte bun în viaţă. Un atac de poliomielită a lăsat-o infirmă: piciorul stâng i se răsucea spre interior, astfel că Wilma era nevoită să poarte proteze. După 7 ani de terapie dureroasă, a reuşit să meargă fără dispozitivul medical. La vârsta de 12 ani a încercat să fie admisă într-o echipă de baschet, însă nu a reuşit. După ce a fost respinsă, a început să se antreneze zi de zi împreună cu o altă fată şi doi băieţi. Anul următor a fost admisă în echipa de baschet. În timpul unui meci a fost remarcată de un antrenor care i-a propus să o antreneze pentru alergări. Înainte de 14 ani Wilma îi depăşea pe cei mai rapizi alergători din Statele Unite. În 1956, Wilma a fost aleasă în echipa olimpică, însă rezultatele obţinute nu au fost deloc strălucite. Eşecul a impulsionat-o să muncească mai mult pentru jocurile din 1960, de
7. Perseverenţa l-a răsplătit pe astronomul Clyde Tombaugh care a descoperit planeta Pluto. După ce astronomii au calculat orbita probabilă pentru acest corp ceresc „suspectat”, în martie 1929, Tombaugh a întreprins căutarea. A examinat nenumărate fotografii telescopice, fiecare înfăţişând zeci de mii de imagini de stele, în pereche sub microscopul dual. De regulă scanarea unei singure perechi dura 3 zile. Era o muncă epuizantă, care solicita ochii la maxim. Luni de-a rândul, Tombaugh a examinat 20 de milioane de imagini. În februarie 1930, în timp ce clipea obosit la o pereche de fotografii cu constelaţia Gemeni, a dat peste imaginea lui Pluto. Era cea mai dramatică descoperire astronomică în aproape 100 de ani!
8. Platon a rescris prima frază din renumita sa carte Republica de 9 ori mai înainte să fie satisfăcut. Timp de 30 de ani Cicero exersa retorica în faţa prietenilor săi pentru a-şi desăvârşi elocuţiunea. Noah Webster a trudit 36 de ani la dicţionarul său şi a traversat Atlanticul de 2 ori pentru a strânge material. Milton se trezea în fiecare dimineaţă la ora 4.00 pentru ca astfel să aibă timp îndeajuns pentru scrierea Paradisului pierdut. Gibbon a lucrat 26 de ani
9. La data de 6 martie 1987, Ramon Coughlan, recordman mondial la cursa de
10. Gail Borden, inventator din sec. 19, era obsedat de ideea compactării alimentelor. Prima sa tentativă, „pesmetul de carne condensat”, a eşuat lamentabil. Însă o călătorie peste ocean a fost ocazia în care i-a venit o idee mai bună. Borden a fost impresionat de condiţia bolnăvicioasă a copiilor de la bord. Vacile de la bord aveau rău de mare şi nu puteau produce lapte sănătos, astfel că 4 copilaşi au şi murit după ce au consumat lapte contaminat. Borden şi-a pus în gând să condenseze lapte, în aşa fel încât să poată fi transportat cu uşurinţă şi fără riscuri. După multe încercări a pus la punct o procedură în vacuum prin care apa era eliminată din lapte. În condiţiile Războiului Civil, laptele la cutie a devenit un succes şi Borden a câştigat o mulţime de bani. Epitaful său, inscripţionat pe piatra de mormânt în formă de conservă de lapte, este: „Am încercat şi am dat greş, am încercat încă o dată şi-ncă o dată şi am reuşit.”
11. Pe vremea marilor crescători de vite din Vestul sălbatic, se întâmpla uneori ca un măgăruş să fie legat de un armăsar sălbatic. Unul lovind nărăvaş cu copitele, celălalt făcând să răsune locul cu răgetele sale, perechea era astfel slobozită în pustie. Cei doi puteau fi văzuţi dispărând la orizont, armăsarul semeţ trăgând după el măgăruşul. După câte zile puteau fi văzuţi întorcându-se la ranch: mai întâi măgăruşul tropăind mărunţel şi în urma lui, supus, armăsarul. La un moment dat armăsarul a obosit în încercarea de a scăpa de măgăruş care atunci a preluat conducerea. Tot la fel stau lucrurile şi cu Împărăţia şi eroii săi, nu-i aşa? Bătălia este câştigată de cei hotărâţi, nu de cei înverşunaţi, de cei angajaţi şi consacraţi, iar nu de cei pur şi simplu dramatici.
12. Din jurnalul lui John Wesley:
„Duminică, 5 mai, dimineaţa: am predicat la St. Anne. Mi s-a spus să nu mai revin niciodată.
Duminică, 5 mai, după-amiaza: am predicat la St. John. Diaconii mi-au spus: „Ieşi şi înapoi să nu te întorci.”
Duminică, 12 mai, dimineaţa: am predicat la St. Jude. Nici acolo nu mai pot reveni.
Duminică, 19 mai, după-amiaza: am predicat pe stradă. Izgonit de pe stradă.
Duminică, 26 mai, dimineaţa: am predicat într-o poiană. Izgonit din poiană: în timp ce predicam, un taur a fost despriponit asupra mea.
Duminică, 2 iunie, dimineaţa: am predicat la marginea oraşului. Izgonit pe drumul cel mare.
Duminică, 2 iunie, după-amiaza: după-amiaza am predicat într-o păşune. Zece mii de oameni s-au strâns să mă asculte.”
13. În concepţia populară, pentru un progres fundamental rapid nu trebuie decât să concentrezi un număr mare de oameni şi resurse financiare substanţiale asupra unei singure probleme.
Cineva se ocupa de proiectarea primei case de marcat electrice şi s-a confruntat cu acest tip de gândire. Şeful său urma să plece în Europa şi vroia ca treaba să fie terminată înainte de aceasta. „Daţi-i lui Ketering de două ori mai mulţi oameni ca să termine lucrarea de două ori mai repede.” Ketering s-a împotrivit şi şeful l-a întrebat: „De ce nu eşti de acord? Dacă 10 oameni pot săpa
Ketering i-a răspuns: „Credeţi că dacă o găină poate cloci un rând de ouă şi scoate pui în 3 săptămâni, atunci 2 găini o vor face într-o săptămână jumătate? Treaba aceasta seamănă mai mult cu scosul puilor decât cu săpatul şanţurilor.”
Într-o dimineaţă s-a dus în grajd şi iată că armăsarul nu era acolo. Tot satul a venit să-l vadă. „Fraiere, ţi-am spus doar că cineva tot are să-ţi fure calul. Te-am prevenit că ai să fii jefuit. N-ar fi fost mai bine să-l fi vândut? Ai fi putut obţine orice sumă ţi-ai fi dorit. Acum calul a dispărut, iar tu ai rămas lovit de nenoroc.”
Bătrânul a răspuns: „Nu vă grăbiţi cu astfel de afirmaţii. Spuneţi doar că armăsarul nu e în grajd: atât ştim cu siguranţă, restul nu sunt decât păreri. Dacă am fost sau nu lovit, de unde ştiţi voi? Pe ce vă bazaţi judecata?”
Oamenii l-au contrazis: „Pe simplul fapt că ţi-a dispărut calul, iar acesta nu poate fi decât nenoroc.”
„Tot ce ştiu e că grajdul e gol, iar calul nu mai e. Mai mult de-atât nu ştiu. Nu pot spune nici că e nenoroc, nici că e noroc. Tot ce pot vedea eu e doar un fragment. Cine poate spune ce se va întâmpla în continuare?”
Sătenii au râs. Socoteau că bătrânul îşi pierduse minţile.
După 15 zile, calul s-a întors. Nu fusese furat, ci scăpase şi fugise în pădure. Şi nu numai că s-a întors, dar a adus cu el mai mulţi cai sălbatici. Din nou sătenii au venit la el şi i-au vorbit: „Bătrâne, ai avut dreptate. Ce noi socoteam a fi blestem, a fost binecuvântare. Iartă-ne.”
Omul a răspuns: „Iarăşi vorbiţi pripit. Nu spuneţi decât că mi s-a întors calul şi cu el şi 12 cai sălbatici. Mai mult de-atât nu spuneţi. Nu vedeţi decât un fragment şi dacă nu vedeţi totul de la cap la coadă, cum aţi putea rosti vreo judecată?”
„Poate că bătrânul are dreptate,” şi-au spus sătenii şi nu au mai rostit cuvinte de prisos. În adâncul inimii însă înclinau să creadă că bătrânul greşea şi că era clar o binecuvântare: cu puţină muncă, animalele puteau fi îmblânzite, dresate şi vândute.
Băiatul bătrânul a început să dreseze caii sălbatici, dar după câteva zile a căzut şi şi-a rupt ambele picioare. Încă o dată sătenii s-au adunat în jurul moşneagului şi au început să emită judecăţi.
„Ai avut dreptate: caii sălbatici nu au fost nicidecum o binecuvântare, ci un blestem. Singurul tău fiu şi-a rupt picioarele şi acum nu ai pe nimeni să te ajute.”
Bătrânul le-a răspuns: „Oamenii buni, voi aveţi o adevărată manie cu judecarea lucrurilor. De ce nu vă rezumaţi la a spune că fiul meu şi-a rupt picioarele. Cine ştie dacă aceasta este o binecuvântare sau un blestem? Nimeni nu ştie.”
Şi s-a întâmplat că după câteva săptămâni, ţara a pornit război împotriva uneia dintre ţările învecinate şi toţi bărbaţii tineri au fost luaţi la oaste. Doar fiul bătrânului a fost lăsat acasă din pricină că avea picioarele rupte. Bineînţeles că sătenii au venit din nou la bătrân să-i spună că a avut dreptate.
„Ai avut dreptate, bătrâne. Iată dovada: accidentul fiului tău a fost o binecuvântare. O avea el picioarele rupte, dar măcar îl ai acasă, pe când fii noştri sunt plecaţi pentru totdeauna.”
Bătrânul i-a mustrat şi de această dată: „Cu voi nu se poate discuta. Voi întotdeauna trageţi concluzii. Spuneţi doar atât: fii noştri au plecat la război, iar al tău, nu. Nimeni nu ştie dacă e o binecuvântare sau un blestem. Nimeni nu are înţelepciunea să judece aceasta. Doar Dumnezeu poate şti.”
15. Un om călătorea cu maşina şi undeva, mai în faţă, a zărit un bătrân care stătea rezemat de parapet şi privea maşinile cum treceau. Omul cu maşina a oprit lângă bătrân, pentru un scurt popas. A intrat în vorbă cu moşneagul şi i-a spus: „Eu unul nu aş rezista să trăiesc aici, departe de lume. Aici nu vezi nimic. Sunt sigur că nu călătoreşti ca mine. Eu sunt pe drum tot timpul.”
Moşneagul s-a uitat la străin şi i-a răspuns: „Eu unul nu văd o prea mare deosebire între ceea ce fac eu şi ceea ce faci tu. Eu stau rezemat de gardul acesta şi privesc maşinile cum trec pe lângă mine, iar dumneata stai în maşină şi vezi cum „trec” gardurile pe lângă tine. E o chestiune de perspectivă.”
16. În orice cadă de baie din emisfera nordică apa care se scurge va forma un vârtej care se roteşte în sensul invers al acelor de ceas. În emisfera sudică, vârtejul se va roti în sensul acelor de ceas, în timp ce în căzile situate la ecuator, apa se va învârteji în ambele direcţii sau se va prelinge liniştit.
17. Adoptă o perspectivă corectă. Când Goliat a venit împotriva soldaţilor din Israel, aceştia au gândit: „E aşa de mare că n-o să-l putem ucide niciodată!” David s-a uitat la acelaşi uriaş şi şi-a spus: „E aşa de mare că n-am cum să nu-l nimeresc.”
Astfel de lucruri se întâmplă în fiecare zi. Un producător de pantofi şi-a pus în gând să-şi extindă piaţa de vânzare în Congo şi a trimis acolo doi agenţi de vânzări. Unul dintre ei a telegrafiat: „Perspective nule. Nimeni nu poartă pantofi.” Celălalt a comunicat exuberant: „Potenţial uriaş. Toată lumea e desculţă.”
18. Un fermier isteţ a fost întrebat de un străin cam cât socotea că ar face vaca sa câştigătoare a mai multor premii. Fermierul s-a gândit o clipă, l-a măsurat pe străin din cap până-n picioare, apoi l-a întrebat: „Sunteţi de la Taxe şi impozite sau tocmai mi-aţi accidentat vaca?”
19. Când altora le trebuie mult timp să facă ceva, sunt înceţi. Când nouă ne trebuie mult timp să facem ceva, facem treabă bună, nu lucru de mântuială. Când ceilalţi nu fac ceva, sunt leneşi. Când noi nu facem ceva, suntem ocupaţi. Când ceilalţi reuşesc, au avut noroc, când reuşim noi, am meritat.
20. Când Benjamin Franklin a dorit să trezească interesul oamenilor din Philadelphia pentru iluminatul stradal, nu a căutat să-i convingă doar cu vorbe, ci a suspendat o lampă frumoasă chiar în dreptul casei sale; a păstrat-o curată pentru ca lumina să se reverse frumos. În fiecare seară, la căderea întunericului, o aprindea cu grijă. Oamenii care treceau pe-acolo vedeau că lumina îi ajuta să calce cu băgare de seamă pe pietrele alunecoase ce pavau strada. Şi alţii şi-au aprins lămpi în dreptul caselor lor şi nu peste mult timp Philadelphia s-a convins de faptul că iluminatul stradal era o necesitate.
Când oamenii vor vedea pacea şi bucuria din viaţa ta în Hristos, îşi vor recunoaşte nevoia de El. Mărturia ta personală poate fi exact ceea ce aşteaptă ceilalţi!
21. Adolescenţii sunt mult mai înclinaţi să ia în serios avertizările cu privire la steroizi, dacă în acelaşi discurs sunt recunoscute beneficiile acestora. Medicii au vorbit despre efectele steroizilor la 9 echipe de fotbal liceene şi au descoperit că jucătorii de fotbal care au ascultat o prezentare echilibrată erau cu 50% mai dispuşi să creadă că medicamentele le puteau afecta negativ sănătatea decât cei cărora le fuseseră prezentate doar riscurile. Şi acesta nu este singurul caz în care tacticile panicarde au dat greş. În ciuda campaniei masive de conştientizare cu privire la pericolele fumatului, milioane de oameni continuă să îşi aprindă ţigara. Experţii în sănătate ar avea mai mult succes dacă ar recunoaşte şi aspectele plăcute ale fumatului şi odată ce vor fi captat atenţia fumătorului, pot vorbi în voie despre motivele pentru care ar face bine să se lase de fumat.
22. Mai multe sunt şansele ca oamenii să-şi schimbe părerile dacă tu însuţi îţi afirmi convingerile decât dacă laşi ascultătorii să tragă ei concluziile.
Informaţia singură aproape niciodată nu produce schimbări permanente. Cu timpul, efectele oratoriei şi ale comunicării persuasive se diminuează.
Mai multe sunt şansele ca oamenii să se schimbe atunci când mesajul este spus de mai multe ori, iar concluzia dorită este prezentată la începutul sau la sfârşitul prezentării, iar nu la mijloc.
Apelul este mult mai eficient atunci când oamenilor li se cere să fie activi (de exemplu, prin implicarea în discutarea unei probleme sau în obţinerea informaţiei) decât atunci când sunt simpli ascultători pasivi.
Încercarea de a schimba oamenii prin trezirea sentimentelor de vină şi teamă rareori produce o schimbare lăuntrică de durată.
Şansele sunt mai numeroase ca oamenii să fie înduplecaţi de cineva oarecum asemenea lor. Eficienţa vorbitorului este mai mare atunci când transmite puncte de vedere împărtăşite şi de auditoriu.
Dacă auditoriul este ostil, atunci cel mai eficient este ca mai întâi să prezinţi fapte, să oferi mai mult decât doar o latură a argumentaţiei şi să-ţi expui poziţia la final.
Comunicarea este cel mai eficientă atunci când informaţia vine pe mai multe canale (de exemplu, prin imagini, broşuri, spoturi media, argumente raţionale), de la persoane diferite care prezintă acelaşi mesaj de-a lungul unei perioade de timp.
23. Ucenic – tovarăş – apostol
Chemat să fie ucenic (Ioan 1:40)
Chemat să fie un tovarăş permanent (Mat. 4:19, Marcu 1:17; Luca 5:10)
Chemat să fie un apostol (Mat. 10:2; Marcu 3:14,16; Luca 6:13-14)
24. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, generalul McArthur a întrebat un inginer cam cât timp ar fi necesar pentru construirea unui pod peste un râu. „Circa 3 zile.” Generalul i-a spus inginerului să dea bătaie şi să facă planurile. După 3 zile, McArthur a cerut să vadă planurile. Inginerul i-a comunicat puţin surprins: „Podul este gata, deja se poate trece pe el. Dacă doriţi planuri, atunci va trebui să mai aşteptaţi, pe acelea nu le-am terminat încă.”
25. Clasa de băieţi gălăgioşi era pedepsită de profesor: copiii trebuiau să adune toate numerele de la 1 la 100. Toţi s-au apucat de socotit, numai unul a privit concentrat, înainte, preţ de câteva clipe, după care a scris ceva pe tăbliţă şi imediat a predat-o. Răspunsul lui a fost singurul corect. Când profesorul uimit l-a întrebat cum a procedat, băiatul i-a spus: „M-am gândit că trebuie să existe o scurtătură şi chiar am descoperit una: 100+1=101, 99+2=101, 98+3=101 şi aşa mai departe până la 51+50=101. Aveam deci 101x50=5050.”
După acest episod, elevul a fost meditat de profesor. Băiatul se numea Karl Friedrich Gauss, marele matematician din sec. 19.
26. Hudson Taylor avea convingeri ferme în privinţa modului în care trebuie făcută lucrarea Domnului. „Putem face cele mai bune planuri de care suntem în stare şi pe care să ne străduim să le ducem la împlinire prin propriile puteri. Sau putem face planuri înţelepte şi să-L rugăm pe Dumnezeu să le binecuvânteze. Mai este însă o cale, a treia: să începem cu Dumnezeu, să-L rugăm pe El să facă planuri şi să ne oferim pe noi înşine să le aducem la îndeplinire.”
27. Doza letală minimă de bacil botulic este de 0,00003 mg/kg greutate corporală. Ceea ce reprezintă aproape echivalentul unei muşte care ar face să deraieze un mărfar lung de
28. Pedeapsa pe care oamenii buni trebuie s-o ispăşească pentru dezinteresul pentru politică este să fie guvernaţi de oameni mai răi decât ei. – Platon
29. Cu ocazia unei conferinţe susţinute în statul Utah, Mark Twain a fost abordat de un mormon cu privire la problema poligamiei. După discuţii aprinse, mormonul i-a cerut să-i arate un verset din Biblie care interzice poligamia.
„Cu plăcere. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.”
30. Cineva care locuia într-o zonă de pădure avea probleme mari cu şoarecii – prea numeroşi pentru a-i extermina cu ajutorul curselor. Aşa că a cumpărat câteva cutii de grăunţe speciale pe care le-a răspândit peste tot prin casă – inclusiv sub patul în care dormea. În noaptea aceea nu a putut dormi din pricina ronţăielilor de sub pat. Pentru a fi sigur de rezultate, a mai cumpărat o cutie pe care a pus-o tot sub pat. Din nou şoriceii s-au înghesuit la festin. Însă populara gustărică de noapte şi-a făcut apoi efectul mortal. În zilele ce-au urmat nu s-a mai auzit ronţăit de şoarece. Doar pentru că ceva este popular nu înseamnă că e şi bun. Se poate dovedi mortal – la fel ca păcatul.
31. Multe lucruri am ţinut în mâinile mele şi pe toate le-am pierdut, însă toate pe care le-am aşezat în mâinile Domnului încă le mai am. – Martin Luther
32. Nu ne-ar veni să credem că a fost un timp când cartoful era un aliment extrem de nepopular. Când Walter Raleigh l-a introdus în Anglia, ziarele au publicat editoriale împotriva cartofului, pastorii au predicat împotriva cartofului şi publicul nici în ruptul capului nu ar fi pus gura pe bietul tubercul despre care se credea că ar face solul infertil şi ar cauza tot felul de boli ciudate, ba chiar moartea.
S-au găsit totuşi câţiva oameni curajoşi care nu au dat crezare acestor lucruri, ba au văzut în cartof soluţia la lipsurile alimentare în rândul săracilor şi un aliment sănătos şi benefic. Însă aceştia erau prea puţini ca să reuşească să convingă fermierii britanici să cultive cartoful. Au trecut ani buni până când reticenţele au fost înfrânte şi cartoful a devenit popular.
Un francez pe nume Parmentier a procedat altfel. Parmentier era prizonier în Anglia când a mâncat cartofi pentru prima dată. Ceilalţi prizonieri au făcut scandal că erau obligaţi să mănânce aşa ceva, Parmentier însă s-a interesat de metodele de cultivare şi gătire a noului aliment.
La întoarcerea în Anglia, a obţinut o fermă experimentală de la împărat, special pentru a cultiva cartofi. Când a venit vremea recoltei, a angajat nişte soldaţi să patruleze în jurul fermei. Apoi a invitat câteva persoane de vază să-i viziteze ogorul şi le-a dezgropat demonstrativ câţiva tuberculi pe care oaspeţii i-au ronţăit cu nedisimulată plăcere.
Noaptea, Parmentier şi-a retras gărzile. După câteva zile, gărzile i-au adus vestea că ţăranii veniseră noaptea şi îi dezgropaseră cea mai mare parte a recoltei.
Parmentier s-a bucurat la auzirea veştii: „Când oamenii încep să fure cartofi, popularitatea este asigurată.”
33. Cu puţin timp înainte de moarte, Geroge Bernard Shaw a jucat jocul „Ce-ar fi dacă...?”. Un reporter l-a întrebat: „Dl. Shaw, ce-ar fi dacă aţi putea lua viaţa de la capăt şi aţi putea alege să fiţi orice persoană v-aţi dori?”
„Aş alege să fiu omul George Bernard Shaw care ar fi putut fi, dar n-a fost niciodată.”
34. În cartea „Fii o persoană extraordinară într-o lume obişnuită”, rev. Robert H. Schuller relatează povestea din spatele unei seminţe, aşa cum a primit-o de la Ansley Mueller, fermier din Pleasant Plains, Ohio. Ansley Mueller i-a trimis scrisoarea împreună cu un bob de soia.
„Era în anul 1977, când am pierdut jumătate din recoltă. A fost un an umed că n-am putut să strâng nici jumătate din recolta şi aşa pipernicită. Spre sfârşitul anului, prin octombrie, plecam pe câmp să mă culeg câte o tufă de ici, alta de colo. La un moment dat am văzut în faţa mea o tufă de soia cu totul excepţională. M-am învârtit în jurul ei şi nu-mi venea să cred ce bine crescuse. Am rupt cu grijă păstăile – 202 în total şi în ele 503 boabe de soia. Le-am dus acasă şi le-am pus într-o tigaie în care le-am lăsat la uscat toată iarna. În primăvara lui 1978 am luat cele 503 de boabe de soia şi le-am semănat într-o parcelă mică din spatele casei, de pe care, în octombrie, am cules
35. Generalul Mark Clark a fost unul din marii eroi ai Celui de-al Doilea Război Mondial. El este cel care a condus invazia de la Salerno despre care Winston Churchill spunea că a fost „operaţiunea amfibie cea mai cutezătoare pe care am lansat-o sau care, socotesc eu, a fost lansată vreodată la o scară similară în vreun război.” La data la care Clark a fost promovat la gradul de locotenent general, era cel mai tânăr ofiţer cu acest grad din armata Statelor Unite. Clark absolvise Academia Militară West Point, în 1917. În fruntea clasei? Nu. Era al 111-lea dintr-o clasă de 139.
36. Când Eliza în vârstă de 16 ani s-a căsătorit cu tânărul croitor în vârstă de 20 de ani, acesta nu făcuse nici măcar o zi de şcoală. Alţii ar fi socotit fără speranţă orice perspectivă de instruire, nu şi Eliza. Ea şi-a învăţat soţul să scrie şi să citească. Nu a fost uşor, însă soţul ei s-a dovedit a fi un elev perspicace, ba atât de perspicace că mai târziu a fost ales preşedinte al Statelor Unite. Când a candidat pentru al doilea mandat a pierdut, însă nu s-a dat bătut şi a câştigat un loc în Senat. Despre cine e vorba? Despre cel de-al 17-lea preşedinte american, Andrew Johnson.
37. La un seminar de misiologie, Herbert Jackson a povestit cum ca proaspăt misionar a primit o maşină care nu pornea dacă nu era împinsă. Prima dată a rugat nişte copii să-l împingă, iar apoi, pe parcursul zilei avea grijă s-o parcheze în pantă sau să lase motorul pornit. Şi astfel a circulat 2 ani.
Din motive de sănătate, familia Jackson a fost nevoită să plece şi un alt lucrător a fost repartizat în câmpul acela. Când dl. Jackson a început să-i prezinte trucul său pentru pornirea maşinii, noul sosit a ridicat capota şi a început să cerceteze unde era problema. Dl. Jackson n-a apucat să-şi termine explicaţia că a fost întrerupt de noul misionar: „Fr. Jackson, cred că problema este firul acesta slăbit.” Şi a fixat bine firul cu pricina, după care a urcat la volan şi a învârtit cheia. Imediat motorul a început să toarcă exemplar. Timp de 2 ani, toată tevatura aceea inutilă devenise o rutină. Puterea era acolo tot timpul şi numai o conexiune slăbită nu-l lăsase pe Jackson s-o pună la lucru.
38. În cartea „Sit, Walk, Stand”, Watchman Nee relatează o campanie de predicare pe o insulă situată în apropiere de coasta de sud a Chinei. 7 persoane alcătuiau grupul de predicatori, între care şi un proaspăt convertit căruia îi spuneau fr. Wu. Insula era destul de mare, numărând în jur de 6000 de case. Nee avea o cunoştinţă aici, un fost coleg de şcoală, care acum era directorul şcolii de pe insulă, dar care a refuzat să-i găzduiască pe predicatori atunci când a aflat scopul vizitei lor. Până la urmă au primit găzduire la un chinez specialist în plante şi care avea să fie primul lor convertit.
Predicarea nu prea dădea roade şi Nee şi-a dat seama că era din cauza reverenţei oamenilor faţă de un idol local, Ta-wang. Oamenii erau convinşi de puterea idolului pentru că în ziua dedicată lui vremea era mereu aproape perfectă.
„Anul acesta când va avea loc parada?”i-a întrebat Wu pe cei care se adunaseră să-l asculte.
„Pe 11 ianuarie, la 8 dimineaţa.”
„În acest caz promit că pe 11 ianuarie va ploua.”
Mulţimea a izbucnit într-un strigăt: „Gata cu predicarea. Dacă pe 11 ianuarie va ploua, atunci Dumnezeul vostru este Dumnezeul adevărat!”
Watchman Nee nu era de faţă, iar când a fost pus la curent cu cele întâmplate şi-a dat seama de gravitatea situaţiei şi imediat a convocat grupul pentru rugăciune. În dimineaţa de 11 ianuarie, cerul era senin, fără urmă de nor, însă în timp ce spuneau rugăciunea de mulţumire pentru micul dejun, a început să plouă, mai întâi câteva picături, apoi torenţial.
Închinătorii idolului Ta.-wang erau aşa de necăjiţi că au pus idolul într-un jilţ şi l-au dus afară în speranţa că va face să înceteze ploaia. Ploaia, dimpotrivă, s-a înteţit. După câţiva paşi, purtătorii jilţului s-au împiedicat şi au căzut, scăpând pe jos idolul care s-a ales cu o falcă ruptă şi un braţ fracturat.
Mai mulţi tineri s-au consacrat lui Hristos în urma acestui eveniment, însă bătrânii satului au săvârşit mai multe rituri de divinaţie şi au conchis că de fapt nu fusese aleasă ziua care trebuia. Ziua procesiunii trebuia să fie 14, nu 11 ianuarie. Nee şi prietenii săi s-au rugat din nou pentru ploaie pe 14 şi zilele senine pentru predicat până atunci. În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a înseninat şi în zilele bune ce au urmat s-au mai adăugat 30 de convertiţi. În ziua cea mare a încercării cerul s-a păstrat senin cât timp au predicat. Spre seară, când era programată procesiunea, s-au strâns din nou şi au pus din nou problema înaintea Domnului. Imediat s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. Puterea idolului era zdrobită, vrăjmaşul fusese înfrânt. Rugăciunea făcută cu credinţă le adusese o mare biruinţă încununată cu multe convertiri.
39. Măicuţele carităţii mergeau din uşă-n uşă într-un oraş francez, cerând de pomană pentru bătrâni. O călugăriţă a bătut la uşa unui liber cugetător care i-a spus că-i va da 1000 de franci dacă acceptă să bea un pahar de şampanie cu el. Călugăriţa era pusă într-o situaţie stânjenitoare, dar după câteva clipe de ezitare, a primit – la urma urmelor, 1000 de franci însemnau multe pâini. Un servitor a adus sticla şi a turnat în pahare, iar călugăriţa cea curajoasă şi l-a golit pe-al ei. Apoi s-a adresat stăpânului casei: „Iar acum, încă unul, vă rog, la acelaşi preţ!”
40. Sub ducele de Wellington, comandantul militar britanic care l-a învins pe Napoleon
41. Oricine are nevoie să îi fie recunoscute realizările, însă puţini sunt cei care au vădit atât de clar această nevoie ca băiatul care i-a spus tatălui: „Hai să ne jucăm şotron. Eu arunc piatra şi tu spui Bravo!”
42. Eu cred că ne încântă să lăudăm ceea ce ne place pentru că lauda nu numai că exprimă bucuria, dar o şi completează. Nu de dragul complimentului îşi spun îndrăgostiţii unul altuia cât de frumoşi sunt, ci pentru că încântarea este incompletă dacă nu e exprimată. – C.S. Lewis
43. John Wesley avea în jur de 21 de ani când a mers să studieze
Mulţi ani după aceea, în 1791, la vârsta de 88 de ani, John Wesley era pe moarte, iar cei prezenţi au putut vedea cât de bine îşi însuşise lecţia aducerii de mulţumiri lui Dumnezeu în orice împrejurare. În ciuda slăbiciunii extreme, Wesley a început să cânte imnul „Te voi lăuda, Creatorul meu, cât voi avea suflare”.
44. Actorul premiat de Academia de Film Americană Charlton Heston nu a avut parte numai de recenzii favorabile. Heston mărturisea ca singurul adevăr de valoare despre critica l-a învăţat de la confratele său Laurence Olivier. Cei doi jucaseră într-o piesă în vers alb, pe Broadway, şi versul alb din piesa aceea nu se compara deloc cu versul shakespearian. Criticii i-au mătrăşit fără milă – mai înainte de petrecerea din seara premierei cei doi erau deja pierduţi. Heston şi Olivier s-au aciuit singuri într-un restaurant. Heston era tânăr, fără experienţă şi încerca din răsputeri să privească totul cu o detaşare matură. Şi i-a spus pe un ton filosofic lui Olivier: „Ei bine, cu timpul presupun că înveţi cum să dai uitării recenziile proaste.”
Olivier l-a prins de umăr şi i-a răspuns: „Băiete, ceea ce este mai greu şi mult mai important e că trebuie să te înveţi să le uiţi pe cele bune!”
45. Cine laudă pe toată lumea nu laudă pe nimeni.
46. Locuitorii oraşului Feldkirch, Austria, nu mai ştiau ce să facă. Armata uriaşă a lui Napoleon se pregătea să atace. Soldaţii francezi fuseseră zăriţi pe înălţimile din preajma oraşului situat lângă graniţa austriacă. A fost convocat de urgenţă consiliul local ca să hotărască dacă să se apere sau să arboreze steagul alb al predării. Şi se întâmpla să fie Duminica Paştelui, iar oamenii se adunaseră la biserică.
Pastorul s-a ridicat şi le-a spus: „Prieteni, ne-am bizuit pe puterile noastre şi se pare că acestea au eşuat. În această zi a învierii Domnului nostru, haideţi să batem clopotele, să ne ţinem serviciul divin ca de obicei şi să lăsăm această problemă în mâinile Lui. Ce ştim noi sunt slăbiciunile noastre, dar nu şi puterea lui Dumnezeu ca să ne apere.”
Consiliul a fost de acord cu planul lui şi clopotele bisericii au sunat. Duşmanul, auzind dangătul neaşteptat, a crezut că în timpul nopţii sosise armata austriacă ca să apere oraşul. Şi până să se încheie serviciul divin, francezii au ridicat tabăra şi au plecat.
47. Bunicul mi-a spus cândva că oamenii sunt de două feluri: cei care muncesc şi cei care primesc laudele pentru lucrul făcut de primii. Şi m-a sfătuit să încerc să intru în prima categorie, căci acolo competiţia nu este foarte mare.
48. Cine fuge de Dumnezeu dimineaţa, cu greu Îl va mai găsi pe parcursul zilei. – John Bunyan
49. Cu cât mai puţine cuvintele, cu atât mai bună rugăciunea. Cine s-a rugat bine a studiat bine. – Martin Luther
50. Ilin Ivan a suferit toate ororile lagărului sovietic. Într-o zi, pe când se ruga cu ochii închişi, a fost zărit de un alt prizonier care a început să-l ridiculizeze: „Rugăciunile n-or să te ajute să ieşi de-aici mai repede.” Deschizându-şi ochii, Ivan i-a răspuns: „Nu mă rog să ies din închisoare, ci să fac voia lui Dumnezeu.”
51. Când ne rugăm, să ne aducem aminte de:
Dragostea lui Dumnezeu care ne doreşte binele cel mai mare.
Înţelepciunea lui Dumnezeu care cunoaşte binele cel mai mare pentru noi.
Puterea lui Dumnezeu care îl poate împlini în viaţa noastră.
52. „Oamenii ne pot dispreţui apelurile, ne pot respinge solia, se pot împotrivi argumentelor noastre, ne pot dispreţui persoana, însă împotriva rugăciunilor noastre sunt neputincioşi.” – Sidlow Baxter
53. Roagă-te ca şi cum totul depinde de Domnul, apoi lucrează ca şi cum totul depinde de tine.
54. Dr. Helen Roseveare, misionar în Zair, relatează următoarea întâmplare: „La centrul nostru misionar, o mămică a murit după ce a dat naştere prematur unui bebeluş. Am încercat să improvizăm un incubator, însă singura buiotă nu mai putea fi folosită. Aşa că am mobilizat copiii să se roage pentru bebeluş şi surioara lui. Una dintre fetiţe s-a rugat: ‚Tată ceresc, trimite, te rog, astăzi o buiotă. Mâine va fi prea târziu pentru că fără ea bebeluşul va muri. Şi te mai rog să trimiţi şi o păpuşică pentru surioara lui ca să nu se mai simtă atât de singură.’ În după-amiaza aceea a sosit un pachet mare din Anglia. Copiii urmăreau cu nerăbdare cum era desfăcut şi spre surpriza lor, sub un teanc de îmbrăcăminte se afla o buiotă! Imediat fetiţa care se rugase a început să scotocească mai adânc, zicând: ‚Dacă Dumnezeu a trimis buiota, cu siguranţă că nu a uitat de păpuşă!” Şi nu s-a înşelat. Tatăl ceresc cunoştea dinainte cererile sincere ale copilei şi cu 5 luni în urmă condusese un grup de doamne să includă şi cele două obiecte în pachetul lor.”
55. Primii convertiţi africani la creştinism erau foarte zeloşi în devoţiunea personală. Se spune că fiecare avea un loc al său în pădure unde îşi deschidea sufletul înaintea Domnului. De-a lungul timpului cărările ce duceau la aceste locuri se bătătoreau bine de tot. În consecinţă dacă unul dintre credincioşi începea să neglijeze rugăciunea personală, faptul nu întârzia să devină aparent pentru ceilalţi. Şi cu blândeţe îi spuneau celui neglijent: „Frate, pe cărarea ta a început să crească iarba.”
56. Nimic nu ne face mai mult să iubim un om decât rugăciunea. – William Law
57. Grav bolnav, John Knox, fondatorul bisericii prezbiteriene din Scoţia, şi-a chemat soţia şi a rugat-o: „Citeşte-mi din Biblie, acolo unde mi-am aruncat prima dată ancora.” După ce a ascultat frumoasa rugăciune a lui Isus din Ioan 17, Knox parcă uitase de propria suferinţă şi a început să se roage, mijlocind cu fervoare pentru concetăţenii săi. S-a rugat pentru cei necredincioşi care tot se mai împotriveau Evangheliei şi pentru noii convertiţi de asemenea. S-a mai rugat şi pentru protecţia slujitorilor lui Dumnezeu, dintre care mulţi erau persecutaţi. Şi în timp ce se ruga, Knox a murit. Omul despre care regina Mary a Scoţiei spusese „Mă tem de rugăciunile lui John Knox mai mult decât de o armată de 10 mii de soldaţi” a slujit prin rugăciune până în ultima clipă a morţii sale.
58. Îngerul l-a scos pe Petru din temniţă, însă rugăciunea l-a adus pe înger. – Thomas Watson
59. Hristos a mers mult mai hotărât la cruce decât noi la tronul harului. – Thomas Watson
60. Când te rogi, mai bine să-ţi fie inima fără cuvinte decât cuvintele fără inimă.
Poţi face mai mult decât să te rogi, după ce te-ai rugat, însă nu şi înainte de a te fi rugat.
Rugăciunea va face omul să înceteze a mai păcătui sau păcatul îl va momi pe om să înceteze a se mai ruga. – John Bunyan.
61. La curtea lui Alexandru cel Mare se găsea un filosof cu multă pricepere, dar puţini bani. Filosoful acesta l-a rugat pe Alexandru pentru un ajutor financiar şi împăratul i-a să spus să meargă la trezorerie şi să ceară cât va socoti de cuviinţă. Însă când omul a făcut cerere pentru o sumă echivalentă cu 50000 de dolari, a fost refuzat, trezorierul fiind nevoit să verifice mai întâi dacă cererea era autorizată. Când l-a întrebat pe Alexandru, împăratul i-a răspuns: „Dă-i omului banii fără întârziere. Filosoful m-a onorat într-un mod unic. Prin mărimea cererii lui a dovedit că îmi cunoaşte şi bogăţia şi generozitatea.”
62. La începutul istoriei sale, Seminarul Teologic Dallas avea nevoie urgentă de 10.000 de dolari pentru a-şi putea ţine uşile deschise. În timpul unei întâlniri pentru rugăciune, renumitul profesor de Biblie Harry Ironside, conferenţiar la seminarul cu pricina, s-a rugat: „Doamne, Tu eşti proprietarul vitelor de pe mii de păşuni. Te rugăm, vinde câteva dintre aceste vite şi ajută-ne să soluţionăm această nevoie.” La scurt timp a sosit un cec în valoare de 10000 de dolari, trimis cu mai multe zile înainte de un prieten care habar n-avea de rugăciunea lui Ironside. Omul acela nu le-a spus decât că erau banii obţinuţi în urma vânzării unui lot de vite.
63. Rugăciunea este predare – predare voii lui Dumnezeu şi cooperare cu această voie. Dacă arunc ancora pe ţărm şi încep să trag, aduc ţărmul la mine sau apropii barca de ţărm? Rugăciunea nu înseamnă să conformezi pe Dumnezeu cu rugăciunea mea, ci alinierea voinţei personale la voia lui Dumnezeu. – E. Stanley Jones
64. Sir George Adam Smith povesteşte cum a escaladat însoţit de o călăuză versantul Weisshorn din Alpii Elveţieni. Era furtună mare şi cei doi urcau pe partea mai puţin expusă a versantului. Când au ajuns în vârf au fost copleşiţi de măreţia priveliştii. În exaltarea sa, Sir George a uitat de vântul puternic şi a sărit în sus de bucurie. O rafală a fost gata-gata să-l zvârle în prăpastie. „În genunchi, domnule. Aici nu sunteţi în siguranţă decât în genunchi!”
65. Cât de importantă este credincioşia în rugăciune? Dr. Wilbur Chapman îşi povesteşte experienţa din tinereţe când a fost trimis pastor la o biserică din Philadelphia. După prima predică, un bătrân i-a spus: „Eşti cam tânăr să fii pastor la această biserică. Dar pentru că tu predici Evanghelia am să te ajut cu tot ce pot.” Chapman s-a gândit că bătrânul era cam ciudat. Dar omul a continuat: „Am să mă rog pentru tine ca puterea Duhului Sfânt să fie asupra ta. Alţi doi s-au legat de asemenea să se roage împreună cu mine pentru tine.”
„Nu a fost deloc un sentiment neplăcut să aflu că avea să se roage pentru mine. Cei trei au ajuns 10, cei 10, 20, cei 20, 50, cei 50 au ajuns 200 de oameni care se întâlneau înainte de fiecare serviciu religios ca să se roage ca Duhul Sfânt să pogoare asupra mea. Întotdeauna păşeam spre amvon cu sentimentul că am să primesc ungerea divină ca răspuns la rugăciunile celor ce mijlociseră cu credincioşie pentru mine. Ce bucurie era să predic! Rezultatul a fost că în 3 ani la biserica noastră s-au adăugat 1100 de noi convertiţi – roadele Duhului Sfânt ca răspuns la rugăciune.”
66. Hudson Taylor în vârstă de 18 ani a intrat în librăria tatălui său şi a început să citească un episod din Evanghelie. Copleşit de forţa mesajului, a căzut în genunchi şi L-a primit pe Isus ca Mântuitor personal. Mai târziu, mama sa care fusese plecată s-a întors acasă. Când Hudson i-a dat vestea cea bună, mama i-a spus: „Ştiam deja. În urmă cu 10 zile, chiar la data la care mi-ai spus că ai citit din Evanghelie, mi-am petrecut întreaga după-amiază în rugăciune pentru tine până când Domnul m-a asigurat că fiul meu rătăcitor a fost adus la turmă.”
67. Când oamenii nu dau atenţie celor ce Dumnezeu le spune în Cuvântul Său, nici Domnul nu dă atenţie celor ce ei I le spun în rugăciune. – pastor puritan
68. Se spune că pe vremea când Bill Moyers era consilier al preşedintelui Lyndon B. Johnson, cu ocazia unei cine cu familia prezidenţială, a fost rugat să spună rugăciunea de dinainte de masă. Moyers a început să se roage încet, dar preşedintele l-a întrerupt: „Zi mai tare, Bill, zi mai tare!” Fostul pastor baptist s-a oprit în mijlocul frazei şi fără să-şi ridice privirea i-a spus: „Nu mă adresam d-voastră, domnule Preşedinte!”
69. Este ciudat că atunci când ne rugăm, rareori cerem schimbarea caracterului, ci mai întotdeauna o schimbare a circumstanţelor.
70. O doamnă i-a mărturisit lui Andrew Murray că nu se putea ruga. Murray i-a spus: „De ce nu încercaţi următorul lucru? Atunci când coborâţi în cămăruţa inimii, oricât de rece şi întunecoasă ar fi, nu încercaţi ca prin propria putere să vă impuneţi atitudinea corespunzătoare. Plecaţi-vă înaintea Lui şi spuneţi-I că în situaţia tristă în care vă găsiţi şi pe care El o vede, singura dumneavoastră nădejde este El. Încredeţi-vă în Dumnezeu ca un copilaş. Cu o astfel de încredere vă aşezaţi într-o bună relaţie cu El. Dumneavoastră nu aveţi nimic, El are totul.” Doamna aceea avea să-i spună ulterior că sfatul pe care i l-a dat i-a fost de folos. A descoperit că încrederea ei în iubirea lui Hristos a ajutat-o să se roage, chiar şi atunci când nu-i venea deloc uşor.”
71. Perspectivele erau tare cenuşii pentru copiii de la orfelinatul lui George Muller din Ashely Downs, Anglia. Ora micului dejun sosie şi nu era nici firimitură de mâncare. O fetiţă al cărei tată era prieten bun cu Muller era în vizită. Muller a luat-o de mână şi i-a zis: „Vino şi vei vedea ce are să facă Tatăl nostru.” În sala de mese, erau aşezate farfuriile goale şi cănile goale. În bucătărie nu se mai găsea mâncare, în contul orfelinatului nu mai erau bani. Muller s-a rugat: „Tată din ceruri, Îţi mulţumim pentru ceea ce ne vei da să mâncăm.” Imediat s-a auzit un ciocănit la uşă. Au deschis şi iată-l pe brutar: „Dl. Muller, n-am putut să dorm deloc azi-noapte din pricina simţământului că nu aveţi firimitură de pâine pentru micul dejun. Aşa că m-am ridicat din pat şi de la 2 m-am apucat de copt pâine pentru copii.” Muller i-a mulţumit şi a lăudat pe Domnul. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit din nou ciocănit la uşă. Era lăptarul: i se stricase căruţul chiar în faţa orfelinatului şi dorea să dăruiască laptele copiilor ca să poată repara apoi căruţul.
72. Dr. J. Wilbur Chapman i-a povestit unui prieten într-o scrisoare despre influenţa pe care John Hyde, „omul care se roagă”, a avut-o asupra lui. Susţinuse o campanie de evanghelizare în Anglia, însă participarea fusese dezamăgitor de mică. Atunci a primit veste că Hyde „omul care se roagă” avea să se roage ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra lui şi asupra lucrării lui. Ca urmare a rugăciunii puternice a lui Hyde, sala de întâlniri a ajuns să fie plină de oameni. La primul apel al lui Chapman, 50 de oameni L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor personal.
La încheiere, Chapman l-a rugat pe John Hyde să se roage pentru el. „A venit în camera mea, a învârtit cheia în uşă şi s-a lăsat pe genunchi. A stat 5 minute fără să scoată un singur sunet. Îmi auzeam inima bătând şi pe a lui la fel. Am simţit lacrimi fierbinţi şiroindu-mi pe obraji. Ştiam că mă aflam în prezenţa lui Dumnezeu. Apoi, cu faţa înlăcrimată întoarsă în sus, a spus: „O, Doamne!” Timp de alte 5 minute a rămas nemişcat, după care, când a ştiut că vorbea cu Dumnezeu, din adâncul inimii sale au început să se audă cereri cum nu mai auzisem niciodată. M-am ridicat de pe genunchi de-acum ştiind ce-i aia rugăciune adevărată.”
73. James Duncan, care predica cu mare putere, a fost întrebat care era secretul predicării sale. „Secretul sunt 13 ore de rugăciune consecutivă.”
Întrebat care era secretul puterii sale spirituale, Charles Spurgeon a răspuns: „Munca pe genunchi! Munca pe genunchi!”
În două ocazii Livingston a predicat cu aşa putere că 500 au fost convertiţi de fiecare dată. Ambele predici fuseseră precedate de o noapte de rugăciune.
Charles Finney, după ce şi-a petrecut ziua în pădure, în post şi rugăciune, seara a predicat într-o comunitate deosebit de nereligioasă. Predica a fost însoţită de o aşa putere divină că întreaga congregaţie a căzut prostrată pe podea, mărturisindu-şi păcatele cu strigăte aşa de tari că Finney a trebuit să se oprească.
Despre „unchiul” John Vassar, pastorul său spunea: „Se ruga zi şi noapte – se ruga pentru aproape orice, aproape cu orice se întâlnea. Se ruga când venea şi se ruga când pleca. Se ruga înainte de orice serviciu divin şi apoi cât ţinea. Am stat amândoi în aceeaşi cameră şi rareori s-a întâmplat să adorm sau să mă trezesc fără să-l aud rugându-se.”
74. Roger Simms făcea autostopul în drum spre casă. Valiza grea îl obosise peste măsură. De-abia aştepta să-şi dezbrace uniforma de armată – pentru totdeauna. O maşină se apropia şi a început să facă cu mâna. Când s-a apropiat suficient şi-a pierdut orice speranţă că va opri: era un Cadillac negru nou-nouţ. Spre surpriza lui maşina a oprit, portiera s-a deschis, iar Simms a urcat fericit în maşină şi punându-şi valiza pe bancheta din spate i-a mulţumit domnului bine îmbrăcat de la volan. „Mergi acasă definitiv?” „O,da, definitiv!” „Ei bine, dacă mergi la Chicago ai noroc!” „Nu chiar aşa departe! Dumneavoastră locuiţi la Chicago?” „Am nişte afaceri acolo. Numele meu este Hanover.” După ce au vorbit despre multe şi diverse lucruri, Roger, creştin, a simţit îndemnul să dea mărturie despre Hristos acestui om de afaceri realizat, în jur de 50 de ani, însă a tot amânat până când şi-a dat seama că nu mai avea decât o jumătate de oră până acasă. Nu mai putea amâna nici o secundă. Acum ori niciodată! Şi-a dres glasul şi a început: „Dl. Hanover, aş vrea să vă vorbesc despre ceva extrem de important.” Şi i-a vorbit despre planul de mântuire, iar la sfârşit l-a întrebat dacă nu ar vrea să-l primească pe Hristos ca Mântuitor personal. Spre mirarea lui Roger, Cadillacul a tras pe dreapta. Roger s-a gândit că în clipa următoare avea să fie zvârlit afară din maşină. Omul de afaceri, însă, şi-a plecat capul şi L-a primit pe Hristos, apoi i-a mulţumit lui Roger: „Acesta este lucrul cel mai însemnat care mi s-a întâmplat în toată viaţa!”
Au trecut anii, Roger s-a căsătorit şi acum avea un băieţel de 2 ani şi propria afacere. În timp ce-şi pregătea valiza pentru o călătorie de afaceri în Chicago, a dat peste cartea de vizită a domnului Hanover. În Chicago a căutat clădirea Hanover Enterprises. Domnişoara de la recepţie i-a spus că pe dl. Hanover nu-l poate vedea, în schimb dna. Hanover era acolo. Un pic derutat de toate acestea, Roger a fost introdus într-un birou încântător unde s-a văzut faţă în faţă cu o doamnă de vreo 50 de ani, cu ochi expresivi. Doamna i-a întins mâna. „Îl cunoşteaţi pe soţul meu?” Roger i-a spus că după război, soţul ei îl luase cu maşina până acasă. „Îmi puteţi spune când s-a petrecut aceasta?” „Pe 7 mai, în urmă cu 5 ani, ziua în care am fost lăsat la vatră.” „S-a întâmplat ceva special în ziua aceea?” Roger a ezitat. Să-i spună despre mărturia pentru Hristos? Acum, dacă tot ajunsese aici, avea să meargă până la capăt. „Dna. Hanover, i-am vorbit despre Evanghelie. Soţul dumneavoastră a tras maşina pe dreapta şi a plâns pe volan. În ziua aceea şi-a predat viaţa lui Hristos.” Femeia a izbucnit în hohote de plâns. „Ani de-a rândul m-am rugat pentru mântuirea soţului meu. Am crezut că Dumnezeu are să-l mântuiască.” „Şi unde e soţul dumneavoastră, dna. Hanover?” Printre plânsete sfâşietoare, femeia i-a spus: „A murit. După ce ai coborât dumneata a avut un accident de maşină. N-a mai ajuns acasă. Vezi dumneata, eu credeam că Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduinţa. De mult timp am încetat să mai trăiesc pentru Dumnezeu pentru că am crezut că nu Şi-a ţinut cuvântul!”
75. Atunci când ne bizuim pe organizaţie, obţinem ceea ce organizaţia poate face, când ne bizuim pe educaţie, căpătăm ceea ce educaţia poate face, când ne bizuim pe elocvenţă, obţinem ceea ce elocvenţa poate face. Fără a căuta să subevaluez acest lucruri, totuşi, când ne bizuim pe rugăciune, primim ceea ce Dumnezeu poate face.
76. Însemnătatea centrală a rugăciunii stă nu în lucrurile care se întâmplă ca rezultat, ci în împrietenirea tot mai strânsă şi comuniunea nezorită cu Dumnezeu.
77. Studiile recente arată că cei mai mulţi pastori se roagă doar 3 minute pe zi.
78. Atletul Bobby Richardson a înălţat odată o rugăciune clasică prin concizie şi impact: „Doamne Dumnezeule, voia Ta, nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva. Amin.”
79. Rugăciuni de copil
(a) Tată ceresc, ai Tu ajutoare în cer? Mie mi-ar plăcea să fiu unul dintre ajutoarele tale în vacanţa de vară. Natalie, 7 ani
(b) Tată ceresc, mâine este ziua mea şi Te-aş ruga să aşezi curcubeul pe cer. Susan, 9 ani
(c) Tată ceresc, rugăciunile mele sunt în numele meu şi al frăţiorului meu, Billy care nu are decât 6 luni şi nu poate face nimic altceva decât să plângă şi să-şi ude scutecele. Diane, 8 ani.
80. Aflat pe puntea unui transatlantic, F. B. Meyer a fost invitat să vorbească pentru pasagerii de la clasa I. Tema propusă de căpitan a fost „Rugăciunea la care s-a răspuns”. Un agnostic care fusese prezent la prelegere a fost întrebat de prietenii lui: „Ce părere ai de predica dr. Meyer?” „Nu cred un cuvânt din câte a spus.” În aceeaşi după-amiază Meyer a vorbit şi pentru călătorii de la clasa a III-a. Mulţi dintre ascultătorii săi de dimineaţă au mers să-l asculte şi la clasa a III-a, printre ei şi agnosticul care nu vroia decât să audă „ce are de spus palavragiul acesta”.
Înainte de prelegere, agnosticul şi-a pus două portocale în buzunare. În drum spre locul conferinţei, a trecut pe lângă o bătrână care dormea buştean într-un şezlong aşezat la soare. Palmele ei erau deschise. Dintr-un imbold ghiduş, agnosticul a aşezat uşor cele două portocale în palmele bătrânei. După întâlnire, a văzut-o pe bătrână mâncând fericită una dintre portocale. „Aş zice că vă place portocala aceasta”, îi zise el zâmbind. „Da, domnule. Tatăl meu e foarte bun cu mine.” „Tatăl dumitale? N-aş fi crezut că tatăl dumitale ar mai putea fi în viaţă.” „Slavă Domnului. E mai mult decât viu!” „Cum aşa?” „Păi, să vă spun. Zile în şir am suferit de un rău de mare îngrozitor. Şi L-am rugat pe Domnul să îmi dea o portocală. Probabil că în timp ce mă rugam, am adormit. Când m-am trezit, am văzut că îmi dăduse nu una, ci două portocale.” Agnosticul a rămas fără cuvinte. Ulterior avea să se întoarcă
81. James Gilmour, misionar în Mongolia, a fost rugat să acorde îngrijiri unor soldaţi răniţi. Deşi nu era medic, totuşi avea ceva cunoştinţe în acordarea primului ajutor, aşa că nu a putut refuza rugămintea. La doi soldaţi le-a îngrijit rănile, însă al treilea avea o fractură de şold urâtă. Misionarul n-avea nici cea mai mică idee cum să procedeze. A îngenuncheat lângă rănit şi s-a rugat pentru ajutor. Nu ştia cum avea să răspundă Dumnezeu, însă avea încredere că nevoia sa nu are să rămână fără răspuns. În spitalul rudimentar nu a găsit nici o carte de fiziologie şi nici un doctor nu sosea. Ca să se complice şi mai mult lucrurile, nişte cerşetori au venit la el să-i ceară bani. Deşi foarte preocupat de starea pacientului, inima lui nu a putut rămâne indiferentă la cererile sărmanilor zdrenţăroşi. Le-a dat repede un mic dar plus câteva cuvinte de încurajare spirituală.
O clipă mai târziu se zgâia cu uimire la unul dintre cerşetori, rămas în urmă. Sărmanul era un adevărat schelet ambulant. Misionarul şi-a dat seama subit că Domnul îi trimisese o planşă de anatomie vie! I-a cerut voie omului să-l lase să-i examineze piciorul. După ce şi-a dat seama de aşezarea normală a oaselor piciorului, s-a întors la pacient şi a putut trata fractura.
82. Ted Turner, mogul american al televiziunii prin cablu, a criticat creştinismul fundamentalist şi a spus că lui Isus „I s-ar face greaţă” din pricina modului în care i-au fost „sucite” ideile. Turner a făcut aceste remarci într-o vineri seară, cu ocazia decernării unui premiu din partea Asociaţiei Americane Umanitare, pentru activitatea sa pentru protecţia mediului şi promovarea păcii. Turner a mărturisit că avusese parte de o educaţie creştină strictă şi la un moment dat chiar a avut de gând să se facă misionar. „Am fost mântuit de 7 sau 8 ori,” a fost citat într-un ziar. Însă, după moartea surorii lui, în ciuda rugăciunilor făcute, Turner s-a detaşat de creştinism. Şi cu cât mai mult se abătea de la credinţa lui, „cu atât mai bine mă simţeam”.
83. În copilărie, Norman Peale a găsit un trabuc mare şi negru şi s-a furişat pe o alee unde şi l-a aprins. Avea un gust oribil, însă îl făcea să se simtă om mare...până l-a zărit pe tatăl său venind. Repede a ascuns trabucul la spate şi a încercat să se comporte cât mai natural. Disperat să abată atenţia tatălui, Norman i-a arătat un panou publicitar la un spectacol de circ.
„Mă laşi şi pe mine, tata? Te rog, să mergem şi noi când sosesc în oraşul nostru!”
Răspunsul tatălui l-a învăţat o lecţie pe care n-avea s-o uite niciodată. Pe un ton liniştit, dar ferm, tatăl i-a spus: „Fiule, niciodată să nu ceri ceva în timp ce la spate ascunzi o neascultare fumegândă.”
84. Nu poţi în acelaşi timp să faci impresia că eşti un mare predicator – sau teolog sau altceva – şi că Isus Hristos este un Mântuitor mare.” (James Denney). Dacă atragi atenţia asupra ta însuţi şi a competenţei tale, nu mai poţi fixa atenţia şi asupra lui Isus şi a atotsuficienţei Sale glorioase.
85. Theodore Epp, fondatorul lucrării prin radio „Back to the Bible”, şi-a dat seama că ceva trebuia să fie în neregulă atunci când a încetat să mai primească scrisori critice. Convins că mesajul său nu mai reprezenta o provocare pentru turmă, şi-a schimbat modul de predicare. „Mă tem că atunci când sunt pe placul tuturor, nu sunt pe placul Domnului, şi să fiu pe placul Domnului este ceea ce contează cu adevărat.”
86. Într-o zi prin 1689, în timp ce predica, reverendul Robert South şi-a dat seama că întreaga congregaţie dormea buştean, inclusiv regele! Îngrozit de descoperirea făcută, şi-a întrerupt predica cu exclamaţia: „Lord Lauderdale, scoală-te! Sforăi aşa de tare că ai să-l trezeşti pe rege!”
87. Don Hewit, creatorul emisiunii „60 Minutes”, despre talentul deosebit de jurnalist: „Filosofia mea este simplă. Este ceea ce copiii le cer părinţilor: spune-mi o poveste. Chiar şi oamenii care au scris Biblia au ştiut că atunci când ai de-a face cu probleme adevărate, istoriseşti o poveste. Problema era răul, povestea era Noe.
Un producător mi-a spus la un moment dat: trebuie să facem un material despre ploaia acidă. L-am întrerupt: „Stai niţel, ploaia acidă este un subiect, nu o poveste. Iar noi nu spunem subiecte. Găseşte-mi pe cineva care are de-a face cu problema ploii acide şi-atunci vei avea şi povestea.”
88. Nimic nu atinge inima decât ceea ce vine din inimă, nimic nu atinge conştiinţa decât ceea ce vine dintr-o conştiinţă vie. – William Penn
89. Lumea nu are nevoie de predici, ci de un mesaj. Poţi merge la seminar ca să înveţi să spui predici, însă pentru mesaj, trebuie să mergi la Dumnezeu. – Oswald J. Smith
90. John Wesley obişnuia să-şi întrebe ucenicii trimişi să predice: „S-a convertit cineva? S-a înfuriat cineva?”. Dacă răspunsul era nu, atunci le spunea că după el, Domnul nu-i chemase să predice Evanghelia şi-i trimitea înapoi la treburile de dinainte. Când Duhul Sfânt convinge omul de păcat, oamenii ori se convertesc ori nu le place şi atunci se înfurie.
91. Într-o duminică, Charles Spurgeon, „prinţul predicatorilor”, se simţea tare ruşinat de predica jalnică pe care tocmai o prezentase. Şi în drum spre casă se întreba la ce bun va fi fost solia lui. Ajuns acasă, s-a prăbuşit pe genunchi şi s-a rugat. „Doamne, tu poţi face ceva din nimic. Binecuvântă predica slabă din această dimineaţă.”
În lunile următoare, 41 de oameni au mărturisit că se hotărâseră să se predea lui Hristos datorită predicii aceleia slabe. Duminica următoare, ca să se revanşeze pentru eşecul trecut, Spurgeon a pregătit o predică „tare” – dar nimeni nu a răspuns.
Experienţa lui Spurgeon ne descoperă două lecţii importante pentru toţi slujitorii Domnului. În primul rând, avem nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu asupra eforturilor noastre. Vezi Psalmul 127:1. În al doilea rând, slăbiciunea noastră este o ocazie pentru ca puterea lui Dumnezeu să lucreze. Vezi 2Cor. 12:10.
92. La începutul lucrării sale, pe când era pastor la Biserica Congregaţională din Rugeley, Campbell Morgan a studiat din greu şi a predicat des. Descoperea şi perfecţiona darul expozeului biblic care avea să-l facă prinţul acestei arte. Datorită predicării a ajuns popular. Într-o seară, pe când stătea în biroul lui, a simţit că Dumnezeu îi spune: „Ce vei fi: predicator sau solul Meu?” Mordan a cântărit bine întrebarea şi şi-a dat seama că dorinţa sa de a ajunge „mare predicator” era o piedică pentru lucrarea sa. Mai multe ceasuri Morgan a stat acolo luptându-se cu chemarea lui Dumnezeu şi ambiţia omenească.
Până la urmă a hotărât: „Solul Tău, Doamne, al Tău!” A strâns schiţele preţioase ale predicilor de care era aşa de mândru şi le-a aruncat în foc unde-au ars până n-a mai rămas decât cenuşă. Atunci a fost câştigată biruinţa. În timp ce schiţele ardeau, Morgan s-a rugat. „Dacă îmi vei da cuvintele Tale să le spun, le voi rosti de azi înainte fără să adaug nimic la ele, fără să scot nimic. Cuvântul Tău îl voi transmite în întregime, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
93. Hugh Latimer a predicat odată înaintea regelui Henry VIII. Henry a fost peste măsură de nemulţumit de îndrăzneala predicii şi i-a poruncit lui Latimer să predice din nou şi în duminica următoare şi să-şi ceară scuze pentru ofensa adusă. Duminica următoare, după ce a citit textul biblic, a început să predice astfel: „Hugh Latimer, ştii tu înaintea cui urmează să vorbeşti astăzi? Înaintea înaltului şi puternicului monarh, maiestatea sa regele care poate să-ţi ia viaţa dacă te faci vinovat de ofensă. Ca atare, ai grijă să nu vorbeşti nici un cuvânt care ar putea ofensa. Totodată gândeşte-te bine, Hugh, nu ştii tu Cine te-a trimis – cu a cui solie eşti trimis? Însuşi Dumnezeul cel mare şi atotputernic, prezent oriunde şi care îţi vede toate căile tale şi care îţi poate arunca sufletul în iad! Fii cu mare grijă, deci, să prezinţi solia cu credincioşie!”
Şi a prezentat aceeaşi predică din duminica anterioară – cu multă mai multă putere.
94. Un predicator englez din generaţia nouă obişnuia să afirme că pentru el conta mai puţin ce spunea în prima jumătate de oră, accentul căzând pe ceea ce spunea în ultimele 15 minute. Mă tem că mulţi dintre noi ne luăm atât de mult timp doar ca să ne aşezăm armele în poziţie de tragere că suntem nevoiţi să încheiem fără să fi tras un foc. Noi spunem că trebuie să lăsăm adevărul să-şi facă lucrarea sa. Ne bizuim pe inimile şi conştiinţele ascultătorilor noştri pentru aplicarea adevărului. Să depinzi de aceasta, iată o mare şi fatală greşeală.
95. Un sol pregătit este mai important decât o solie pregătită.
96. La începutul lucrării sale, Charles Bass, profesor emerit la Seminarul Teologic Bethel, a predicat într-o biserică din Los Angeles. În timp ce saluta oamenii la plecare credea că se descurcase binişor. Remarcile cu privire la predica sa erau favorabile. Asta până când un bătrân i-a spus: „Predica a fost prea lungă.” Dr. Bass nu s-a lăsat doborât de remarcă, mai ales în lumina atâtor complimente pozitive. „Predica a fost cam scurtă”, a venit o altă remarcă negativă, de la acelaşi bătrânel. Lui Bass i s-a părut oarecum ciudat că omul s-a aşezat de două ori la rând ca să-l salute, când iată-l şi a treia oară: „Au fost folosite prea multe cuvinte pompoase.”
Bass l-a chemat pe un diacon şi l-a întrebat cine e bătrânelul. „A, nu-i daţi atenţie, a răspuns diaconului. Nu face decât să umble de colo-colo şi să repete tot ce aude.”
97. Într-un număr din British Weekly a fost publicată o scrisoare provocatoare: „Se pare că pastorii socotesc că predicile lor sunt foarte importante şi petrec o grămadă de timp cu pregătirea lor. 30 de ani am mers cu regularitate la biserică şi am auzit poate chiar 3000 de predici. Spre consternarea mea mi-am dat seama că nu-mi mai aduc aminte nici măcar o predică. Mă întreb dacă timpul pastorilor nu ar fi folosit mai cu folos la alte treburi…”
Săptămâni de-a rândul au urmat rafale de răspunsuri, încheiate prin această scrisoare: „Sunt căsătorit de 30 de ani. În tot acest timp am luat 32.850 de mese – majoritatea pregătite de soţia mea. Subit mi-am dat seama că nu-mi pot aminti meniul unei singure mese. Şi totuşi…am convingerea clară că fără ele, de mult aş fi murit de inaniţie.”
98. John Wesley, la vârsta de 87 de ani, a scris aceste cuvinte într-o scrisoare adresată lui Alexander Mather: „Dă-mi o sută de predicatori care nu se tem decât de păcat şi nu doresc decât pe Dumnezeu; nu mă interesează dacă sunt clerici sau laici. Numai cu astfel de oameni pot fi dărâmate porţile iadului, numai cu astfel de oameni poate fi instaurată Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.”
99. În perioada în care a fost capelan
100. Jonathan Edwards (1703-1758) a fost un predicator de frunte ale cărui predici au avut un efect copleşitor. Una mai ales – „Păcătoşi în mâinile unui Dumnezeu mânios” – a condus sute de oameni la pocăinţă şi mântuire. Singură acea predică a fost scânteia care a aprins „Marea redeşteptare” (1734-1744). Omeneşte privind, pare imposibil ca o singură solie să fi avut aşa consecinţe vaste. Edwards nu avea un glas puternic şi nici gesturi impresionante; mai mult, îşi citea predicile. Şi cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu mişca inimile ascultătorilor săi. Puţini cunoşteau pregătirea spirituală implicată în facerea acelei predici istorice. 3 zile Edwards nu a pus nimic în gură, 3 nopţi nu a pus geană peste geană. Tot timpul era auzit rugându-se: „Doamne, dă-mi New England! Dă-mi New England!” Şi când s-a ridicat de pe genunchi şi a mers la amvon în acea duminică, arăta ca şi cum ar fi privit Faţa Domnului. Încă dinainte să înceapă să vorbească, o convingere puternică a pus stăpânire pe cei prezenţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu