Un singur Dumnezeu in matematica cereasca - Florin Laiu

„Un singur Dumnezeu” în matematica cerească Florin Lăiu Ascultă, Israele ! Doctrina creştină despre Trinitate a fost întotdeauna un scandal, atât pentru evrei şi musulmani, (fiindcă teologia acestora a devenit mai monoteistă decât a lui Moise şi a Profeţilor !) cât şi pentru creştinii raţionalişti (fiindcă revelaţia biblică este supraraţională şi paradoxală, iar logica umană este simplistă, procustiană). Toată discuţia începe cu crezul fundamental al mozaismului: Şəma‘ Israēl, Iahwé Ělohēnu, Iahwé ’ĕchad. (Dt 6:4). Să facem puţină ebraică: Şəma‘ Israēl îmseamnă „ascultă, Israele !” (cu sensul de atenţiune!). Iahwé Ělohēnu înseamnă „Iahwé este Dumnezeul nostru!”. (Numele Iahwé se pronunţă cu accent pe ultima silabă, pe „e”, ca şi José, René etc. În nici un caz nu se pronunţă cu accent pe prima silabă, ca şi cum ar fi Fane, Lache, Marte...). Dar ce înseamnă Iahwé ’ĕchad ? Mai întâi, Iahwé este numele sacru prin care Dumnezeul strămoşesc al patriarhilor, care fusese cunoscut până atunci ca Elion (Preaînaltul) sau Şaddai (Preaputernicul), S-a descoperit lui Moise ca fiind Eu Sunt Cel Ce Sunt (Ehyé Aşer Ehyé Ex 3:14; Ex 6:3). Este Numele înfricoşat al Dumnezeului Salvator care S-a descoperit lui Moise şi care exprimă existenţa în sine, eternitatea. Dumnezeu nu apare, nu devine, nu „a fost”, ci El este pur şi simplu. Prin aceasta se distinge, în esenţă, natura divină de cea creată. Creatorul nu poate avea început. Dacă Dumnezeu ar avea un început, indiferent cum ar fi imaginat acel început, El nu ar mai fi Dumnezeu, pentrucă existenţa Lui s-ar datora unei cauze care L-a precedat. Şi astfel problema originii s-ar muta la minus infinit, obligându-ne, prin reducere la absurd, să credem în eternitatea naturii divine. Doar în păgânism apar şi dispar zeii, se nasc pe căi naturale sau neconvenţionale. Chiar nemurirea lor nu este absolută. În relaţiile lor cu oamenii, zeii dau naştere la urmaşi inferiori, fiinţe care sunt mai mult decât oameni, dar mai puţin decât zei. Când vorbim despre Dumnezeul Bibliei, trebuie să fim în gardă faţă de „divinităţile” fantastice ale păgânismului. Este Dumnezeu „singur”? Cum trebuie să înţelegem însă ultimul cuvânt al crezului fundamental? Care este adevăratul sens al lui’ĕchad ? Oricine învaţă să numere evreieşte, începe cu ’ĕchad („unu”). De la acest sens de bază au derivat şi altele, dintre care unele nu se asociază cu nume proprii, dar câteva pot fi relevante pentru cazul nostru: 1). „întâi” (Gn 8:5); 2). „una/ca unul/în unitate” (Ex 36:13); 3). „acelaşi”/„unul singur [pentru toţi]” (Nu 15:16; Mal 2:10); 4). „numai”/„singur” (1Rg 4:19). Care dintre aceste sensuri a fost intenţionat în formula Iahwé ’ĕchad ? „Iahwé este întâi” e un sens acceptabil teologic, dar acesta se foloseşte în ebraică doar în datări, când spunem, de exemplu: ziua „întâi” sau „prima” lună. „Iahwé este una” nu se poate spune, fiindcă numai doi sau mai mulţi pot fi „una” în sensul de unitate. Sensul nr. 3 este posibil, ca şi în Za 14:9, unde în context se aminteşte că toate popoarele se vor închina lui Dumnezeu. Profetul Zaharia este singurul după Moise care repetă formula aceasta în Biblie, dar la timpul viitor: „În ziua aceea Iahwé va fi’ĕchad şi numele Lui ’ĕchad.” El vrea să spună că atunci Iahwé va fi unic, că nu va fi altul ca El, că numai El va fi Dumnezeu pentru toate popoarele. Sensul preferabil este întotdeauna cel dictat de context. Formula deuteronomică „Ascultă Israele....” introduce marile porunci ale Legii, care ne îndatorează să iubim pe Dumnezeu într-un mod unic, total şi prioritar. De aceea ni se spune înainte de aceasta, că numai Iahwé este Dumnezeul nostru, că El este unic şi nu acceptă pe lângă El zeii altor popoare, sau alte născociri. O traducere standard evreiască (TNK) redă această formulă astfel : ....The LORD is our God, the LORD alone („Domnul” este Dumnezeul nostru – numai „Domnul”). „Numai Domnul” sau „Domnul singur”, vrea să spună, oare, că Iahwé este singur? Sau, mai degrabă că El singur, – numai El– este Dumnezeu ? Când 1+1 = 1 În contextul formulei credale deuteronomice nu se discută despre manifestările personale ale lui Dumnezeu ci despre închinarea şi iubirea supremă datorată Creatorului, în contrast cu modelul politeist. Pentru cunoaşterea „aritmeticii” persoanelor divine, trebuie să vedem ce ne învaţă acelaşi Moise în alte locuri, să vedem cât de „singur” este Dumnezeu. În Exodul 3, cu ocazia primei descoperiri făcute lui Moise, în vederea eliberării din Egipt, Dumnezeu Îi dezvăluie marelui profet nu numai Numele şi planul Său, ci şi o parte din taina existenţei Sale personale. Moise spune limpede că în rug i S-a arătat „trimisul lui Iahwé”, deci o altă persoană. Este aceasta o fiinţă special creată pentru a împlini ordine şi a transmite mesaje? Moise nu ne lasă să presupunem. El ne spune că acest mesager ceresc, pe care-l numeşte mai întâi „solul lui Dumnezeu” este Dumnezeu Însuşi, fiindcă poartă acelaşi nume cu Cel ce L-a trimis (Iahwé), şi El Însuşi Se recomandă ca fiind Dumnezeul lui Abraam, Isaac şi Iacob, marele Eu Sunt. Moise şi Profeţii se referă în mod repetat la Dumnezeul lui Israel în acest mod care sfidează orice formă de unitarianism. Marele Eu Sunt nu permite nimănui să vorbească despre „începuturi” sau despre o dumnezeire inferioară. Poziţia de mesager, implicând subordonare, nu se poate referi la natura Sa, ci doar la funcţie. Iar Biblia ne arată că o subordonare poate avea şi alte cauze decât condiţia naturală sau obligaţia. Subordonarea poate fi absolut voluntară, ceea ce noi, oamenii, numai din cauza rebeliunii noastre înnăscute nu putem admite. Peste veacuri, Cineva egal cu Dumnezeu a putut să renunţe la acest statut, pentru a face un serviciu salvator şi exemplar (Flp 2:6-11). De aici învăţăm că Iahwé, ca şi Elion, Şaddai etc. sunt nume pământeşti, de tradiţie ebraică ale adevăratului Dumnezeu, dar nici unul din ele nu este nume personal, ci mai degrabă nume „de familie”, dacă putem vorbi astfel, întrucât acesta nu este doar numele lui Dumnezeu care trimite, ci şi numele Trimisului special al lui Dumnezeu, care este, de asemenea, Dumnezeu, nu creatură. Noul Testament aplică într-un mod foarte natural numele lui Iahwé Domnului Christos (comparaţi Ioan 12:41 → Is 6:1+). Pluralitatea personală a Dumnezeirii pe care o proclamau Moise şi Profeţii reiese şi din uzul foarte rar al pronumelui personal la plural. Când Dumnezeu vorbeşte despre Sine, El spune de obicei: Eu, Eu Sunt /sunt, numai Eu etc. Chiar şi cele mai importante personaje biblice, inclusiv împăraţii păgâni trufaşi, care se credeau zei, folosesc în exclusivitate persoana întâi singular. Pluralul de reverenţă nu se folosea nici măcar la persoana a doua. Respectul se arăta prin adăugarea titlului şi printr-o plecăciune, alteori prin vorbire la persoana a treia (e.g. tu, împărate...; Tu, Doamne....; domnul meu / robul tău). Şi atunci, ce semnificaţie are folosirea pluralului doar în câteva cazuri ? (Gen 1:26; 3:22; 11:7; Is 6:8). Acestea sunt dovezi că Moise şi Profeţii erau familiarizaţi cu ideea că Dumnezeul lui Israel nu este o persoană singură, că „Fiul” şi „Spiritul” Său au existenţă distinctă în manifestarea personală a aceleiaşi entităţi eterne. Este Fiul Dumnezeu adevărat ? Pentru orice creştin care recunoaşte Biblia ca autoritate supremă în domeniul credinţei, răspunsul ar trebui să fie foarte clar, indiferent cât de multe obiecţii ar aduce propria noastră raţiune, sprijinindu-se chiar pe texte biblice. Pur şi simplu, pentru că acest fapt este afirmat cu claritate de Cuvântul lui Dumnezeu. Acel reprezentant personal al lui Dumnezeu, care a fost trimis să salveze şi să călăuzească pe Israel, Acela care este El Însuşi Dumnezeu, eternul Eu Sunt, S-a întrupat devenind om în persoana lui Iisus din Nazaret (1 Ioan 4:2). Iisus nu este întruparea unui heruvim sau a unui Dumnezeu derivat, emanat, secundar. Pavel Îl numeşte Cel Care este deasupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom 9:5), aşa cum este numit şi Tatăl, sau Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor (Tit 2:13), care este unic (Is 45:21). Ioan, care în mod special accentuează divinitatea absolută a lui Iisus, Îl numeşte şi el ca pe Tatăl: Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică (1 In 5:20-21; In 17:3), avertizând, în încheierea epistolei, împotriva oricărei fantasme teologizate. Unit cu natura divină chiar prin conceperea supranaturală, „omul Iisus Christos” este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat, fiind singurul pământeni care a primit de la Dumnezeu „viaţa în Sine”, plinătatea dumnezeirii, izvorul nemuririi (In 5:26), şi nu acea nemurire dependentă pe care o primesc cei mântuiţi. Numai El are cheile morţii şi ale învierii (Ap 1:17-18; In 11:25), fiindcă El este Dumnezeu, iar Dumnezeu este singurul care are nemurirea (1Tim 6:16). El Se numeşte Cel dintâi şi Cel din urmă (Ap 1:8.11, 21:6, 22:13), asemenea Tatălui (Is 41:4, 48:12), iar descrierea Sa din Apocalips 1 este o combinaţie dintre imaginea Celui Vechi de zile din Daniel 7 şi a lui Mihail din Daniel 10. Cuvântul atoatecreator era – a fost dintotdeauna –cu Dumnezeu, ca Dumnezeu, una cu Dumnezeu (In 1:1-3). Iar dumnezeirea nu se poate naşte, nu poate suferi modificări, nici nu poate muri, după cum ne învaţă şi Spiritul Profeţiei. În timp ce Melchisedec trebuie să fi avut un început al zilelor, chiar dacă faptul în sine nu a fost menţionat în Scripturi, totuşi „Fiul” lui Dumnezeu, ca Realitate în care tipul Melchisedec S-a împlinit, nu are început al zilelor (Ev 7:3), deşi ca om are genealogie şi istorie. El nu doar era înainte de Abraam, ci El Este înainte de Abraam (In 8:24.58). Deşi Fiu, născut în Betleem, El este „din zilele veşniciei” (Mica 5:1), ba chiar Tată Veşnic / Părintele veşniciei, născător al timpului (Is 9:5). În faţa maiestăţii supreme, a realităţii divine absolute a Domnului Iisus, oricât de necredincioşi am fi, nu putem decât să cădem împreună cu Toma la picioarele Lui, copleşiţi de dovezi, răspunzând: Domnul meu şi Dumnezeul meu ! (In 20:28). Cine este Dumnezeul Atotputernic? Am întâlnit credincioşi spunând: Iisus este puternic, dar El nu este Dumnezeu Atotputernic. Acesta nu este decât un joc de cuvinte care trădează necunoaşterea Scripturii. Domnul Christos a spus: Toată puterea (autoritatea) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ (Mt 28:18). Cunoaşteţi o putere mai mare decât aceasta? În Apocalipsă El este numit în mod explicit Cel Atotputernic (1:8). De aceea, Nunta Mielului înseamnă inaugurarea împărăţiei Celui Atotputernic (Ap 19:6). În Ap 19:15 Îl găsim călcând în picioare „teascul mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu”. În VT, acest nume este echivalent cu Dumnezeu, Cel Prea Înalt, Iahwé, Domnul, şi nu se fac niciodată comparaţii între puterile lui Dumnezeu şi acelea ale Cuvântului sau ale Spiritului Său. În Isaia 9:5, Copilul Mesianic este numit ’Ēl Ghibbōr (Dumnezeul Puternic/Viteaz), exact aşa cum Îl numeşte Isaia pe Dumnezeu lui Israel (10:21). Chiar şi patriarhul Iacov ştia secretul acesta. El numea pe „Îngerul (Solul)” mântuitor care i s-a arătat la Betel, ’Ēl Şaddai (= Dumnezeul Atotputernic, Pantoktrator: Gen 31:11.13; 48:3.16). Fiul lui Dumnezeu Domnul Christos este numit Fiu, se spune că a fost „născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii”, ba încă chiar „singurul-născut din Tatăl” şi „întâiul-născut”. Nu înseamnă, oare, aceasta, că are un început? El are, într-adevăr, mai multe feluri de început, dar, după cum am arătat mai sus, El precede orice început. Christos este Fiul lui Dumnezeu în mai multe sensuri. 1. El este Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu al lui Adam (fiu al omului), ca orice om (Lc 3:23.38). 2. El este Fiu al lui Dumnezeu, ca titlu mesianic. După cum împăraţii popoarelor păgâne erau consideraţi fii ai zeilor lor naţionali, şi astfel aveau monarhie „de drept divin”, tot astfel fiecare reprezentant al dinastiei davidice, – de la David (prototipul), până la Marele Messía – era Fiu al adevăratului Dumnezeu (Ps 2:6-8; 82:1.6.8; 89:27). Această relaţie filială era metafora care se folosea până şi în relaţiile oficiale dintre regii suzerani şi regii vasali în Orientul Apropiat antic. Legământul făcut între aceştia îl numea pe regele supus fiu, iar pe suzeran părinte (2S 7:12-14; 1 Cr 28:6; Ps 89:26). În cazul în care era o alianţă de parteneriat, regii aliaţi se numeau între ei fraţi (1Rg 20:32). 3. El este Fiu al lui Dumnezeu referitor la natura Sa divină, ceea ce s-a dovedit definitiv prin învierea Sa (Rom 1:4). În tiparele ebraice de exprimare, termenul „ben” (fiu) indică în mod obişnuit un membru al unei categorii: „fiu al lui Adam” (=om), „fiu al neascultării” (=rebel); „fiul al morţii” (=pasibil de pedeapsa capitală); „fiul unei sute de ani” (=în vârstă de o sută de ani). În acest limbaj, „fiu de Dumnezeu” ar avea sensul de fiinţă dumnezeiască, aşa cum „ben Adam” nu înseamnă altceva decât fiinţă omenească. În aceste cazuri, filiaţia este un mod de a exprima o relaţie de apartenenţă şi nu implică, în mod necesar, ideea de naştere, emanaţie, început. 4. El este Fiu al lui Dumnezeu în sens metaforic, întrucât Şi-a asumat voluntar rolul de supus, de „vasal” Tatălui, deşi prin natura Sa El Este Marele Dumnezeu şi nimeni nu-L putea sili să Se supună. Luându-şi acest rol dinainte de facerea lumii, El a devenit exemplul suprem de supunere filială al tuturor îngerilor şi oamenilor, nu numai în contrast cu înălţarea de sine a lui Lucifer, ci ca perspectivă la infinit, chiar şi după eliminarea oricărei urme a răului (1Cor 15:24-28). Această relaţie filială nu este cerută de o natură inferioară, nici nu este impusă ca legea unui cuceritor, ci este o metaforă a legământului veşnic (Za 6:13; ebr. sfat de pace), prin care Dumnezeu este Suveranul absolut şi autoritatea supremă, dar în acelaşi timp, tot El Este, prin A Doua Persoană, exemplul suprem de supunere desăvârşită, iubitoare şi încrezătoare. Cuvintele fiu şi tată pot avea fie sens biologic, fie sens figurat. În sens fizic, fiul oricărui tată se naşte dintr-o mamă. Numai în sens figurat pot naşte şi bărbaţii (Is 26:17-18; Os 13:13). A insista că fiu trebuie să aibă neapărat un sens fizic este mai puţin decât înţelepciune. În cazul lui Dumnezeu, care nu este nici femeie, nici bărbat, ci mai presus de orice comparaţie – şi despre care nici Biblia şi nici raţiunea sănătoasă nu ne învaţă că s-ar putea diviza pe Sine –, a insista asupra „naşterii” din Tatăl într-un sens ontologic ar însemna o blocare a minţii în absurd. Poate Dumnezeu să producă în vreun fel pe Cineva asemenea Lui? Este posibil aşa-ceva? Chiar faptul că fiinţa produsă are un început, arată că aceasta nu poate fi Dumnezeu – Fiinţa fără început şi sfârşit. Născut din Tatăl ? Şi totuşi, nu spune Biblia că Fiul este „născut din Tatăl”? Nu, Biblia nu spune acest lucru. Accentul pe o naştere ontologică din Dumnezeu provine din crezul impus de sinoadele ecumenice, care este o cristalizare a unei expresii de disociere de erezia ariană, incorporând în acelaşi timp formule de compromis, cum ar fi „singurul născut Fiu al lui Dumnezeu”, „născut din Tatăl înainte de toţi vecii”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „născut iar nu făcut”. În realitate, acest accent pus asupra originii derivate a lui Christos dovedeşte că Părinţii niceeni au înţeles greşit ceea ce spune Biblia despre „naşterea” şi „filiaţia” Lui. În primul rând, faimoasa expresie din Ioan 1:14 („...slava singurului născut din Tatăl”) nu conţine în textul grecesc ideea de născut din Tatăl. „Monoghenés” înseamnă „[moştenitor] unic” „singur la părinţi”. „Monoghenés” este numită fiica lui Iefta (cf. LXX Jud 11:34) şi alte fiice şi fii singuri la părinţi (Tob 6:11; Lc 8:42; Lc 9:38). Desigur nu înseamnă că se născuseră fără mamă, numai din tată. Chiar şi în Versiunea Cornilescu folosită de noi, termenul a fost tradus corect cu referire la Iisus în Ioan 1:18; 3:16; 3:18 ş. a.: singurul Fiu. Aşadar, textul nu spune altceva, decât că slava lui Iisus din Nazaret era slava singurului Fiu al lui Dumnezeu: adică a unicului moştenitor, Marele Messía, veşnicul „Fiu” al lui Dumnezeu, imaginea Dumnezeului nevăzut. Într-adevăr, Biblia se referă la Dumnezeu care zice despre El: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Ps 2:7). Nu înţelegem de ce unii ignoră cuvântul astăzi, care în nici o limbă nu se referă la timpul trecut. Psalmul 2 este cunoscut ca un psalm al încoronării, fiecare rege davidic fiind o prefigurare a Marelui Messía, Fiul lui Dumnezeu. Poetul foloseşte expresia Te-am născut (=Te-am făcut fiu) în sens figurat, iar aplicaţiile figurate pot fi diverse şi larg aplicabile – noi suntem de asemenea „născuţi din Dumnezeu” (In 1:12-13; 1 In 5:18). În Lc 20:36, Iisus spune că sfinţii vor fi ca îngerii, fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Deşi este mai dificil de observat legătura dintre înviere şi naşterea figurată din Psalmul 2, se ştie că apostolii au folosit expresia „astăzi Te-am născut” ca o previziune a învierii lui Christos (FA 13:33), şi a întronării Sale (Ev 1:5; 5:5), niciodată pentru originea Sa naturală. O similară expresie mesianică este şi aceea care-L face pe Iisus „Cel întâi-născut”. Folosirea acestei expresii pe lângă cea de mai sus este foarte instructivă. Ambele au sens numai dacă sunt figurate. Dacă preferăm să le înţelegem în sens literal, ele se contrazic. Întâi-născutul presupune că are fraţi mai tineri, în timp ce singurul născut nu are fraţi deloc. Titlul de Întâiul-născut aplicat lui Christos este de asemenea figurat, şi nu are sens cronologic, nici nu face aluzie la o apariţie derivată din Dumnezeu. Aşa cum în antichitate, la evrei şi la alte popoare, primul născut moştenea autoritatea părintească şi devenea „domnul fraţilor lui” (Gn 49:26), de unde până mai ieri şi prin părţile noastre, fratele mai mare era numit nenea sau bădia, respectat de cei mai mici, tot astfel Întâiul născut este folosit în sens figurat, cu referire la poziţie şi nu la ordinea naşterii. Adesea Dumnezeu a schimbat ordinea naturală şi a dat întâietatea celui de-al doilea sau ultimului, astfel încât devenea întâi-născutul. David n-a fost cel mai mare în familia sa, nici cel mai bătrân dintre regii lumii, dar Dumnezeu îl numeşte întâiul-născut, suzeranul tuturor monarhilor pământului (Ps 89:20.27). Tot aşa este şi Iisus întâiul născut, fie că se referă la înviere („Cel întâi-născut din morţi”, Col 1:18; Ap 1:5), fie că se referă la zidirea lumii sau a Bisericii (Col 1:15). El este Nenea, El este Domnul fraţilor Săi, în familia universului. „Începutul zidirii lui Dumnezeu” Folosirea cuvântului început cu referire la Christos, este adesea un factor derutant în traducerile biblice. Pentru orice logică românească, „Christos... începutul zidirii lui Dumnezeu” (Ap 3:14) nu poate însemna altceva decât că Christos ar fi prima acţiune cu care Şi-a început Dumnezeu creaţia. În acest caz, arianismul cel mai pur ar fi corect. Dar înainte de a arăta cum se traduce, să observăm că acelaşi Ioan zice că Christos este Primul şi Ultimul, Începutul şi Sfârşitul (Ap 1:8; 21:6; 22:13), Dacă începutul acesta are sens obişnuit, cronologic, atunci şi sfârşitul şi ultimul ar avea tot sens obişnuit, cronologic. Şi dacă ţinem seama că aici Domnul citează din Isaia unde este vorba de singurul Dumnezeu adevărat (41:4.27; 44:6; 48:12), lucrurile se luminează. Oricare ar fi sensul expresiei, este ceva care se aplică în egală măsură Tatălui. Din punct de vedere al traducerii, arché şi telos, deşi se folosesc cel mai frecvent cu sensul de început şi sfârşit (fiindcă acestea sunt noţiuni mai uzuale), ele au sensurile următoare: arché = început, origine, cauză, temei, principiu, principe, stăpânire; télos= sfârşit, terminare, concluzie, finalitate, scop, ţintă, rezultat, împlinire, răsplată, vamă. Prin urmare, El este Cauza şi Scopul, Originea şi Concluzia, Principiul şi Finalitatea, Temeiul şi Ţinta. El este originea creaţiei lui Dumnezeu, sau principiul creaţiei, cauza şi temeiul creaţiei,adică în El îşi au toate originea. El este începutul tuturor lucrurilor create, pentru că El le-a creat, şi nu pentru că El ar fi prima făptură a Creatorului. De ce Iisus numeşte pe Tatăl „Dumnezeul Meu” ? Într-adevăr, Iisus numeşte pe Tatăl, Dumnezeul Meu, ca şi Dumnezeul vostru, arătând prin aceasta că relaţia dintre El şi Dumnezeu nu era doar aceea de egalitate şi familiaritate, ci şi aceea de creatură în faţa Creatorului, de adorator în faţa Divinităţii. Chiar şi după înălţare, Omul Iisus Christos rămâne Exemplul viu şi permanent al tuturor, pentru totdeauna (Mc 15:34; In 20:17; Ap 3:12). Domnul Christos a luat nu doar forma şi condiţia unei fiinţe create, ci Şi-a asumat statutul de creatură, însă în mod paradoxal, fără a scădea ceva din divinitatea Sa absolută. Acest adevăr are o frumuseţe specială. Înţelegând, mai întâi, Cine este Acela care S-a coborât la statutul nostru, începem să înţelegem ceva din ceea ce este Dumnezeu. Privind la măreţia şi sfinţenia incomparabilă a lui Iisus, ne putem întreba: Dacă şi Iisus, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Se închină Altuia, Cine este, oare, Acest Dumnezeu, Căruia Însuşi Creatorul universului îi prestează omagiu şi Îl numeşte Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru ? Prin faptul că Dumnezeu ni Se descoperă nu doar ca Tată, ci şi ca Fiu; nu doar ca Domn, ci şi ca Slujitor, avem o perspectivă mult mai bogată asupra înţelegerii Dumnezeirii. Nici o altă teologie afară de cea biblică nu poate aduce mai multă satisfacţie spirituală şi chiar intelectuală. Această perspectivă ne ajută să înţelegem corect toate textele biblice în care Dumnezeu Tatăl este arătat ca fiind mai mare decât Fiul. Iisus a recunoscut atât identitatea Sa cu Dumnezeu, într-un mod care a scandalizat pe evrei (In 10:30-31), cât şi faptul că Tatăl este mai mare (In 14:28). Sau, cum avea să spună Pavel, mai târziu, Dumnezeu este Capul lui Christos (1Cor 11:3). Avem nevoie să înţelegem tot mai mult din taina acestei Mărimi care este în acelaşi timp Domnul şi Slujitorul nostru. Un singur Domn. un singur Dumnezeu Exprimarea din Ef 4:5-6 sugerează unora că numai Tatăl este Dumnezeu adevărat, singurul Dumnezeu, în timp ce Iisus ar fi numai Domn. Dar această logică trece mult dincolo de intenţia şi concepţia lui Pavel. Dacă Pavel, care scrisese că Iisus este Dumnezeu binecuvântat în veci, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, ar fi încercat aici să spună dimpotrivă, că Iisus este numai Domnul creaţiei, dar nu Dumnezeu adevărat, atunci ar fi trebuit trimis la reciclare. Logica lui Pavel aici este alta. Şi ca s-o putem înţelege, haideţi să punem întrebarea şi invers. Este oare şi Tatăl, Domn? Nimeni nu se îndoieşte! Atunci de ce se trage concluzia că este un singur Domn, Iisus Christos? Vedeţi că ne încurcăm în logică atunci când căutăm în text altceva decât a intenţionat autorul? El nu urmăreşte să clarifice disputele trinitariene în acest pasaj, ci subliniază ideea de unitate spirituală (v. 3), întrucât Biserica alcătuieşte un singur trup, cu un singur Spirit, o singură speranţă (v. 4), un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez (v. 5), având un singur Dumnezeu şi Tată (v. 6);...până vom ajunge toţi la unirea credinţei (v. 13). În v. 15, ca autoritate şi măsură supremă este menţionat Christos – Capul. Voia să spună Pavel prin aceasta că Dumnezeu nu este Cap ? Domn şi Dumnezeu sunt termeni folosiţi adesea în paralel, cu referire la Divinitate. Poate nu întâmplător a folosit Pavel aici crezul mozaic, în forma în care apare în Septuaginta, unde Numele sacru Iahwé este înlocuit cu Domnul. Acest Domn unic din Efeseni 4 nu este unul inferior lui Dumnezeu, deoarece „Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn (Mc 12:29). Domn şi Dumnezeu este Tatăl, Domn şi Dumnezeu este şi Fiul – întocmai. Nu degeaba, Toma necredinciosul a fost mai credincios decât noi, încât, deşi avea ocazia să „pună degetul”, aşa cum se lăudase, a renunţat, exclamând cutremurat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”