PREDICĂ

Ziua Spiritului Profetic

octombrie 2007

Ascultarea de cuvintele rostite de Dumnezeu

George W. Reid

Dacă Dumnezeu v-ar vorbi, aţi asculta? De fapt, ascultarea înseamnă mai mult decât auzirea sunetelor. Ea înseamnă să intri într-o relaţie pozitivă, de respect şi dragoste. O astfel de relaţie cu Dumnezeu conduce în aceeaşi măsură la ascultare, la fapte care să fie pe placul Său şi care să-I aducă slavă. Deci, dacă Dumnezeu v-ar vorbi, aţi asculta cu adevărat?

După cum putem observa în Scriptură, aceasta a fost dificultatea esenţială a omului încă de la început.

I. Planul iniţial al lui Dumnezeu pentru fiinţele umane

Să începem cu ceea ce ne spune Biblia, în primele capitole ale Genezei. Aici, într-o relatare concisă, Moise ne înfăţişează originile lumii noastre. Pentru el, momentul culminant a fost crearea oamenilor după chipul lui Dumnezeu. Ei au fost creaţi îndeosebi cu scopul de a trăi o viaţă desăvârşită şi nesfârşită, în deplină comuniune cu Însuşi Creatorul. Nicio altă făptură de pe pământ nu avea să se bucure de acest privilegiu.

Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, privilegiul aduce odată cu el şi responsabilitatea. Dumnezeu a lăsat în grija omului mediul natural perfect sincronizat şi echilibrat. Ne minunăm că Adam şi Eva au avut parte de o astfel de oportunitate, că soarta întregii naturi se afla în mâinile lor.

Cum puteau doi oameni, care de-abia fuseseră aduşi la existenţă, să se achite de o aşa sarcină? Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a-i ajuta, călăuzindu-i personal la fiecare pas. Ne este dificil să pricepem semnificaţia acestei relaţii personale cu Creatorul Universului. La orice întrebare, avea să fie dat un răspuns – nu o simplă replică, ci un sfat din partea înţelepciunii divine, potrivit nu numai pentru moment, ci încununat cu o înţelepciune care putea să îi ajute să gândească de la cauză la efect. Era o îndrumare desăvârşită. Dar ei aveau să beneficieze de acestea numai dacă ascultau de ceea ce spunea Dumnezeu.

II. Planul este zădărnicit

Luând în considerare acest privilegiu, alunecarea lor în păcat capătă o semnificaţie vastă. Nu era vorba de simpla luare a fructului, deşi şi acest lucru a avut importanţa lui, fiindcă reprezenta îndepărtarea de calea lui Dumnezeu şi afirmarea voinţei personale. Ei au refuzat să asculte, să ia seama la cuvintele lui Dumnezeu. Din nefericire, cultura noastră manifestă o puternică tendinţă de a minimaliza, dacă nu chiar de a ridiculiza, întreaga relatare. În cultura occidentală, această relatare este respinsă cu uşurinţă prin glume, luând în derâdere însăşi ideea că folosirea greşită a unui fruct ar putea fi atât de grav. Din perspectiva omenească, mulţi văd lucrurile aşa, dar ei nu văd cu ochii lui Dumnezeu.

Acest act de independenţă şi de slujire de sine din partea primilor noştri părinţi, le-a afectat nu numai inocenţa, ci a afectat şi ordinea naturii, aşa cum fusese ea stabilită. Viaţa s-a schimbat. Geneza, capitolul 3, consemnează discuţia dintre primii oameni şi Domnul, în care El le înfăţişează consecinţele dureroase ale faptului că nu au ascultat, că s-au îndepărtat de calea lui Dumnezeu şi că s-au despărţit de prezenţa Sa. Acum, pământul, care odată fusese primitor, avea să aducă spini şi mărăcini. Teama şi lupta aveau să invadeze regnul animal, o nouă relaţie avea să afecteze familia omenească, iar primul cuplu avea să fie alungat din singurul cămin pe care îl cunoscuse până atunci. Acum aveau să intre singuri în lumea rece şi neospitalieră a trudei şi lacrimilor. Însă, cel mai rău lucru a fost că legătura plăcută cu Dumnezeu avea să se diminueze. Erau singuri într-o lume sălbatică.

III. Planul lui Dumnezeu de restaurare

Înainte de a începe lupta pentru un nou fel de viaţă – în care se includeau consecinţele păcatului şi la sfârşitul căreia îi aştepta moartea – Creatorul îndurător le-a umplut inima, mai ales pe cea a Evei, cu solia speranţei supreme. A fost prima profeţie biblică reală – transmisă lui Adam şi Evei în mod personal de către Dumnezeu, pe care o citim astăzi în Scriptură. În timp ce Adam şi Eva ascultau în tăcere, Dumnezeu S-a întors spre Satana, care se ascunsese în forma unui şarpe, ca să-i prezinte într-un limbaj criptic viitorul: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3,15). Aşadar, în conflictul dintre Hristos şi Satana, cel rău va fi lăsat să facă ce dorea într-o zi la Calvar, dar, la sfârşit, va fi nimicit.

Eva, cu care a început trista istorie a păcatul aici pe pământ, a fost încurajată şi atunci când a auzit această făgăduinţă şi mereu după aceea. Dintre urmaşii ei, urma să apară Eliberatorul, care, deşi va îndura consecinţele alegerilor greşite pe care le făcuse împreună cu Adam, avea să le pună, în cele din urmă, capăt înşelătorului şi lucrării păcatului lui. Cu această rază de speranţă, primii oameni au ieşit singuri din Eden, umbriţi de zidul sumbru al păcatului care îi despărţea de Dumnezeu. Legătura strânsă cu Dumnezeu de care se bucuraseră până atunci s-a rupt.

Cu o durere intensă, Dumnezeu a văzut cum făpturile pe care le iubea îşi începeau acum peregrinajul într-o lume căzută şi deseori periculoasă. În acea primă generaţie, avea să apară în viaţa lor tulburată până şi crima, când au dat peste trupul fiului lor, chircit pe pământ, victima propriului frate. Ce lacrimi amare şi nestăpânite trebuie să se fi scurs din ochii lor, în timp ce luau trupul fără vlagă ca să-l înmormânteze! Se simţeau singuri, dar adevărul este că nu fuseseră abandonaţi. Ei erau copiii preaiubiţi ai lui Dumnezeu, pe care nu-i putea uita. Înainte să dispară după orizont, Dumnezeu a intervenit ca să stabilească o cale de comunicare prin intermediul darului profeţiei. Deşi acum se îndepărtase de familia omenească, făpturile Sale aveau să primească călăuzire şi sfat de la El. Acest lucru avea să fie realizat prin profeţii Săi. Poate că poporul Său va asculta cuvintele rostite de Dumnezeu prin profeţi.

IV. Soliile profetice de la Dumnezeu

Avraam este primul om din Scriptură care este numit profet, titlu ce i-a fost dat de Însuşi Dumnezeu (Geneza 20,7). Dumnezeu vorbea cu Avraam şi chiar l-a chemat să prefigureze jertfa pe care Însuşi Dumnezeu avea să o aducă prin oferirea Fiului Său (Geneza 22). Isaac a fost cruţat în ultima clipă, însă de atunci generaţiile de credincioşi au cunoscut inima lui Dumnezeu şi au înţeles marea Sa jertfă din istoria uimitoare a unui tată pământesc şi a fiului său, ale căror vieţi păreau o profeţie a harului salvator al lui Dumnezeu. Iar Avraam ne-a lăsat un exemplu cu privire la cum să ascultăm de glasul lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis despre El: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele, şi legile Mele” (Geneza 26,5).

După mai mulţi ani, Israel se afla în sfârşit la graniţa Ţării Făgăduite. Tatăl ceresc, plin de milă, l-a inspirat pe Moise, slujitorul Său îmbătrânit, să îi adreseze lui Iosua, succesorul lui, înaintea oamenilor adunaţi, cuvinte de mare încurajare. Moise fusese conducătorul şi profetul lor. După o călătorie dificilă prin deşert, în care se răzvrătiseră de zece ori împotriva conducerii lui, Moise le-a zis: „Domnul Însuşi va merge înaintea ta, El Însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te spăimânta!” (Deuteronom 31,8). Darul profeţiei i-a chemat la ascultare şi le-a dat asigurarea că Dumnezeu avea să îi conducă şi să se îngrijească de ei mai departe.

De asemenea, alţi profeţi le-au îndreptat oamenilor atenţia spre Dumnezeu, le-au mustrat păcatele şi i-au îndemnat să se pocăiască. Însă cele mai preţioase solii dintre toate erau cele care îi asigura că Dumnezeu le va purta mereu de grijă. Isaia a transmis astfel aceste cuvinte de încurajare de la Dumnezeu: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41,10). Ieremia le-a spus ce atitudine are Dumnezeu faţă de ei: „Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ieremia 29,11). Modul în care ascultau cuvintele lui Dumnezeu adresate lor urma să hotărască dacă planurile bune ale lui Dumnezeu aveau să fie împlinite. Profeţii le transmiteau cu credincioşie soliile divine şi asigurarea preocupării şi dragostei lui Dumnezeu.

Ca semn al prezenţei Sale permanente, aceeaşi solie ajunge până la urechile poporului lui Dumnezeu din Noul Testament, peregrini care încă se mai află pe drumul spre cetatea al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. În acest fel, solia apostolului ajunge la noi, cei care mergem pe urmele lui Isus: „Căci El Însuşi a zis: ’Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi’” (Evrei 13,5).

Prin urmare, ce semnificaţie au toate acestea pentru noi astăzi? Prin sădirea darului profeţiei în poporul Său, dar ce apare mai intens din timp în timp, potrivit cu voinţa Sa, marele Creator menţine legătura cu noi ca să ne călăuzească şi să ne încurajeze. Iar şi iar, ne-a vorbit prin profeţii Săi, iar noi suntem binecuvântaţi cu aceste solii consemnate în Scriptură. Tot aici, găsim multe relatări despre alţi profeţi. Mişcaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei au avut menirea de a sluji nevoilor vremii şi locului în care au trăit. Nu au fost chemaţi să scrie Scriptura, dar slujirea lor a fost în toate privinţele o lucrare adevărată pentru Dumnezeu.

V. Continuitatea darului profeţiei

În patru pasaje din Noul Testament, apostolul Pavel include darul profetic printre cele mai importante daruri ale Duhului. Încă de la început, profeţia a pus la dispoziţie un mijloc prin care soliile lui Dumnezeu ajungeau la poporul Său. Poate că ne întrebăm: Cât timp va mai exista acest dar? Este adevărat, Scriptura este completă, însă nevoia noastră de călăuzire din partea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Răspunsul lui Pavel la întrebarea noastră este clar. Darul profeţiei este dat „până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13).

Atâta timp cât mai avem de crescut până la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos, darul profeţiei Lui va fi prezent, după cum va găsi El cu cale. În istoria manifestărilor darului profeţiei, observăm un principiu clar. Darul este vizibil cel mai bine atunci când poporul lui Dumnezeu se confruntă cu decizii şi pericole serioase.

Venirea lui Isus Mesia a marcat o revărsare dramatică a darului profeţiei care a adus la existenţă Noul Testament în puţin mai mult de 50 de ani. Evenimentul culminant al veacurilor avusese lor, timpul când Răscumpărătorul celor care Îl iubeau pe Domnul a venit ca să Se confrunte cu Satana pe terenul lui. Demonii Îi urmăreau fiecare mişcare şi s-au bucurat când a fost răstignit. Însă El a fost biruitor, Satana a fost înfrânt şi condamnat, iar prizonierii lui Satana au fost eliberaţi. Învierea lui Isus a pecetluit sfârşitul conflictului veacurilor şi, deşi I-a fost zdrobit călcâiul, triumful Său la Calvar i-a dat lovitura de graţie lui Satana. Cu aceasta, prima profeţie dată lui Adam şi Evei şi-a găsit împlinirea.

Observăm, aşadar, că darul profetic rămâne în poporul lui Dumnezeu până în ziua venirii Sale. Această făgăduinţă capătă o putere nouă dacă ţinem seama faptul că Dumnezeu, care i-a creat pe Adam şi Eva şi care i-a inspirat pe Avraam, Moise şi pe ceilalţi profeţi, a venit între noi în formă umană. Aici se află cea mai înaltă descoperire a Sa pe care ne-a dat-o. Născut în mod miraculos dintr-o fecioară, El a venit în familia omenească pentru a demonstra pentru totdeauna profunzimea dragostei Sale faţă de creaturile Lui. Mai mult decât atât, El a urcat pe cruce ca să ne asigure prin sângele Său viaţa veşnică.

Acest Hristos, care la începutul istoriei acestui pământ, a pronunţat cuvintele puternice ce ne-au adus la existenţă, care ne-a făcut din ţărână şi ne-a suflat în nări suflarea de viaţă – este Darul suprem. Vorbind despre aceasta, Pavel le scrie credincioşilor din Coloseni: „El este chipul Dumnezeului cel nevăzut... Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute... Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1,15.16).

Isus Hristos este Binefăcătorul nostru veşnic, Creatorul nostru, Răscumpărătorul nostru şi Împăratul nostru care va veni. În timp ce Îl aşteptăm să vină, am devenit un popor special într-un veac în care istoria omenească se apropie de sfârşit. Isus revine. În această criză deosebită, El a considerat că este potrivit să îi ofere poporului Său solii prin intermediul spiritului profeţiei. Ellen G. White a apărut între noi ca sol al Său ca să ne pregătească şi să ne călăuzească în timpul de necaz de dinaintea revenirii Sale. Vom fi mult binecuvântaţi dacă ascultăm solia Sa pentru poporul rămăşiţei, care au poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.

În tumultul activităţilor ce marchează lumea modernă, întrebarea reală este dacă vom căuta să auzim soliile de la Dumnezeu din Biblie şi în lucrarea profetului Lui, Ellen White. Astăzi avem ocazia de a asculta şi de a ţine seama de soliile Sale.

Isus vine. În curând, nevoia darului profetic va înceta, căci vom fi din nou în prezenţa lui Dumnezeu. Tot ce am pierdut în Eden ne va fi redat în Împărăţia lui Dumnezeu. Sarcina noastră este să ascultăm bine de glasul Său acum şi purtăm hainele harului Său la revenirea Sa. Ce altceva contează mai mult?

George W. Reid a fost directorul Institutului de Cercetare Biblică al Conferinţei Generale şi este membru al Consiliului de Administraţie al Patrimoniului Ellen G. White.